GEOPOLITICA

[flames]

m am gandit sa pun aici rezultatele unor cercetari personale mai vechi (atentie sunt cercetari in adevaratul sens al cuvantului -cercetari stiintifice). razboiul din Caucaz m a determinat sa pun aceste bucati de lucrari (am vrut sa le pun de la inceput dar nu gaseam lucrarile) sunt o baza de articole care imi apartin asa ca nu va faceti probleme cu drepturile de autor. am pus articolele nu ca sa va indrept atentia sa u sa va conving ca argumentele mele asa sunt ci ca sa va faceti o idee cam in ce zona stam si ma refer la pozitia geografica a romaniei si ce inseamna Caucaz, Balcani, Estul Europei si Rusia. lucrarile respecta intocmai indatoririle stiintifice note de subsol, citate cu bibliografie cu tot.

 

 

 

este o lectura pentru cei care au timp, articolele sunt mari dar nu cred ca sunt greu de inteles. lucrarile sunt vechi din 2006 2007 nu sunt actualizate la evenimentele recente din caucaz.

cer scuze daca nu face parte din subiectul forumului si al topicurilor dar e ceva conex, lucruri si evenimente pe care ar trebui sa le stim, (o parte dintre ele le stim din media si alte surse de informare). este o lectura frumosa spor la citit.

 

 

p.s. cer scuze lui stefan daca scriu chestii sau atasez discutii care nu au legatura directa cu forumul, le am pus la metale si petrol si cred ca am facut bine, lucrarile in sine sunt niste analize, politice, geografice, geopolitice, economice si geostrategice (sunt termeni diferiti cu toate ca au legaturi strase aceste stiinte sunt despartite strict intre ele asa ca nu va impacientati, stiintific ma refer.)

 

P.S.2 -am vazut ca nu intra cu note de subsol si bibliografia, dar cred ca e mai bine asa ca. acolo unde sunt ghilimele sunt citate si notele cu bibliografia, o sa para mai jurnalistic asa, daca ii va trebui cuiva si bibliografia doar sa o ceara si o voi da cu placere.

 

P.S.3 lucrarea are harti in interior care nu pot fi redate pe site.

 

P.S.4. cer scuze daca e mult de citit (dar pentru a face o imagine asupra lucrurilor am scris multisor, am abordat fenomenul pe toate partile,) trebuie luat o zi speciala de citit (cel putin cateva ore).

Editat Septembrie 14, 2008 de flames

[flames]

Scurtă istorie a Caucazului.

 

Istoria Caucazului modern începe în secolul al XVI-lea, o dată cu intrarea Rusiei în acest spaţiu. În anul 1850 generalul Rostilaev Faedev îşi expunea părerea cu privire la politica pe care ar trebui să o aibe Rusia faţă de Transcaucazia.

„Stăpânirea Mării Negre şi a Mării Caspice - sau, in extremis, neutralitatea acestor mări - este vitală pentru întreaga jumătate de sud a Rusiei, de la Oka la Crimeea, zonă în care se concentrează tot mai mult principala putere, materială şi personală, a imperiului... Dacă orizonturile Rusiei s-ar termina pe vârfurile înzăpezite ale lanţului Caucaz, atunci întreaga jumătate de vest a continentului asiatic s-ar afla în afara sferei noastre de influenţă - şi, dată fiind actuala slăbiciune a Turciei şi a Persiei, nu i-ar trebui mult până să-şi găsească un alt stăpân” .

În secolul al XIX-lea era deja evident faptul că politica Rusiei se orientase către zona Caucazului. Acest important nod geostrategic era de fapt poarta de intrare către marile spaţii geopolitice ale vremii. La sud regiunea Caucazului se învecina cu două mari puteri, Imperiul Otoman şi Persia, iar la nord cu marele spaţiu al Rusiei ţariste.

Rusia a vizat din totdeauna să domine acest spaţiu care le deschidea drumul spre partea de vest a Asiei asigurându-i o mai bună poziţie pe graniţa de sud a imperiului, faţă de principalul oponent în zonă, Imperiul Otoman.

În momentul intrării Rusiei în zona Caucazului, la sud de acesta Imperiul Otoman era pe punctul de retragere al funcţiei sale istorice. Realităţile istorice ale Imperiului Otoman la acea dată nu mai ţineau pasul cu profundele trasformări petrecute în Europa de Vest şi Rusia puternic influenţată de factorul occidental.

Caucazul reprezenta pentru ruşi asigurarea flancului sud-estic, scopul lor principal fiind slăbirea Imperiului Otoman prin învăluirea lui la Marea Neagră. Toate aceste intreprinderi vizau controlul strâmtorilor, căci cine îl deţinea dădea şi tonul politico-economic în Estul Europei.

Ruşii au găsit în Caucaz un „mozaic confuz de mici grupuri etnice, care adesea locuiau în aceeaşi vale sau grupuri de văi, despărţite unele de altele de pereţi muntoşi înalţi. Credinţa în islam a localnicilor era de neclintit; ei puneau preţ pe independenţa tribală şi pe modul lor pastoral de viaţă” .

Politica ruşilor în Caucaz a fost aceea de înaintare pas cu pas, prin construirea de froturi şi aşezări miltare de-a lungul răurilor pe o axă nord-sud.

Cele două ţări din caucaziene, Georgia şi Armenia singurele creştine erau măcinate de secole de vecinii lor islamici. În anul 1783 Georgia a cerut protectoratul Rusiei, iar după două decenii „regatul său separat era abolit şi familia regală alungată, iar protecţia rusă nu s-a făcut deloc simţită când capitala Georgiei, Tbilisi, a fost jefuită de persani în 1795” .

Aremenia şi-a legat speranţele de intrarea Rusiei în Caucaz, aceasta din urmă cucerind câteva oraşe strategice pentru regiune, Kars şi Erzerum dar au fost pierdute după Tratatul de la Adrianopole din 1829.

Intrarea ruşilor în Caucaz a depins în această perioadă de liniile militare de comunicaţie care nu erau întotdeauna stabile, căci siguranţa lor depindea de momentele lipsei de coeziune a populaţiilor din nord ce puteau să reprezinte un real pericol pentru prezenţa ruşilor în zonă.

Înfrângerea Rusiei în Războiul Crimeei a revigorat pentru o bună perioadă de timp Imperiu Otoman, care putea pune în pericol granmiţa Caucaziană. Aici au fost cantonaţi 200,000 de soldaţi ruşi pentru asigurarea liniilor de comunicaţii cu imperiul, fapt ce dovedeşte marea importanţă pe care o acorda Moscova acestei regiuni de instabilitate perpetuă.

După Revoluţai Bolşevică din 1917 ţările din Caucaz şi-au recâştigat independenţa pentru un scurt timp. În 1922 Armenia, Georgia şi Azerbaidjanul au fost incluse în noua construcţie politică ca Republici Soviete ca mai apoi în anul 1924 această titulatură formală să li se retragă.

Căderea URSS-ului în anul 1991 a dus la independenţa ţărilor caucaziene „drept rezultat naţionalismul lor tinde să fie persistent şi intens, iar conflictele externe au avut tendinţa de a provoca –cheia adusă bunăstării lor” .

Georgia s-a proclamat independentă în 1991. „Primul preşedinte care a câştigat alegerile a fost Zviad Gamsakurdia. Din 1992 puterea a fost preluată de Eduard Şevardnadze, fostul ministru de externe al URSS. Se părea că Georgia va deveni cu adevărat independentă. Numai că pe teritoriul său au izbucnit — la timp, am spune - mişcări de independenţă a unor provincii” .

Armenia, după obţinerea independeţei a moştenit o problemă care a pus-o în dificultate: conflictul cu vecinii azeri din Nagorno-Karabah, ţara este înconjurată de trei state islamice, ceea ce nu-i conferă o poziţie prea bună în zonă.

Cea mai mare ţară caucaziană, Azerbaijanul, „a suferit mult în urma conflictului din Nagorno Karabah pentru că a fost întrântă de o ţară mai mică (Armenia) şi pentru că a pierdut un important teritoriu. „Regiunea Nagorno Karabah (Karabahul de munte) a fost o enclavă în cadrul Azerbaijanului. Cei 190 de mii de locuitori ai săi erau în proporţie de 80% armeni şi 20% azeri. în 1920, congresul armenilor din Nagorno Karabah decide unirea acestei zone cu armenii” . La intervenţia lui Stalin, acest teritoriu este cedat Azerbaijanului. Am menţionat acest lucru pentru că era o practică imperială - pe care nu au practicat-o numai ruşii, dar în care Stalin a înregistrat adevărate performanţe - de a face asemenea împărţiri şi reîmpărţiri care să creeze potenţiale surse de conflict. Deci, în cazul Moldovei de peste Prut, Stalin a luat nordul şi sudul ţării şi le-a dat Ucrainei, creând mari complicaţii ulterioare. într-un mod asemănător a procedat în cazul Osetiei, a ţinutului Nagorno etc” .

Editat Septembrie 14, 2008 de flames

[flames]

Caucaz, între geopolitica rivalităţii şi noul regionalism.

 

Caucazul secolului XX.

De-a lungul secolelor regiunea Caucasia a reprezentat un important punct geostrategic, o legătură între continente, o poartă de intrare în inima pămâtului „(heartland, spaţiu considerat leagănul civilizaţiilor, care se suprapune peste Euroasiei)” , acesta fiind al doilea spaţiu spre heartland, după Europa de Est. Aşadar, istoria acestui spaţiu a suferit mutaţii (am putea spune chiar genetice), de-a lungul timpului, bătălia pentru Euroasia în cadrul spaţiilor de dominare geopolitice se dă chiar aici la confluenţa dintre lumi.

Caucazul capătă la începutul secolului XX o importanţă deosebită, devenind astfel un centru geostategic major, o dată cu extinderea occidentului civilizat în căutarea lui perpetuă de resurse .

În timpul Primului Război Mondial dezvoltările politice şi militare din Orientul Mijlociu l-a făcut pe geopoliticianul german Karl Haushofer să localizeze Caucazul pe mapa războiului spunând că aici sunt „campurile de bătălie şi graniţele contientelor” .

„În acelaşi timp, Germania avea cunoştinţă de resursele naturale ale Caucazului. Germania avea o idee clară asupra spaţiului Caucazian în special al ţărilor creştine, ei doreau după înfrângerea Rusiei stabilizarea ţărilor creştine şi creînd state tampon inclusiv cele musulmane, state cu graniţe apropiate de Turcia şi Rusia. O vreme Caucazul a jucat un rol esenţial în definitivarea proiectelor căilor ferate de o importanţă strategică, Bagdad-Hamadan-Teheran, care a operat ca ramură a liniei ferate Bagdad (Bagdad railway)” .

Caucazul a jucat un rol semnificant în rolul şi desenarea conflictului militar dintre cele două blocuri politico-militare (Antanta şi Tripla Alinţă), luând amploare rivalitatea dintre Rusia şi Turcia în modul de a gândi graniţele acestui spaţiu, ambele imperii având propriile lor interese în zonă.

Rusia încerca de patru secole la ridicarea drapelului ortodoxiei aupra Caucazului, pentru pacificarea zonei de sud a imperiului prin creştinerea popoarelor non-creştine din Caucaz. Imperiul Otoman avea propriile planuri asupra zonei „acesta aspira să aşeze Caucazul şi Crimeea, sub un singur conducător ajutând toate populaţiile musulmane, dintre Volga şi Valea Kama” .

Căderea Germaniei în 1918, a dus la creearea unui vid de putere asupra regiunii. Această situaţie a dus la emanciparea ţărilor din Caucaz, respectiv: Geogia, Armenia şi Azerbaidjan, acestea declarându-şi independenţa .

După numai doi ani „o nouă putere avea să se ridice asupra regiunii, U.R.S.S. astfel a dus la crearea unui protectorat asupra regiuni slăbite după un război atât de lung, Marea Britanie decizând să trimită trupe în vara lui 1919 pentru a apăra drumurile strategice ce legau Europa de Asia şi de protejare a căilor ferate şi conductelor de petrol. La mijlocul lui 1919 U.S. şi-a arătat de alfel interesul asupra Transcaucazului, mandatând întreaga zonă Turciei” .

Căderea Imperiului Otoman în 1918 şi venirea lui Mustafa Kemal Ataturk în 1920 a făcut, ca interesele puterilor europene şi ale U.S., asupra Trascaucaziei să fie pierdute pentru aproape de 70 de ani.

În timpul războiului civil din Rusia între 1920 şi 1921, bolşevicii aflaţi putere în Rusia au ocupat ţările din Caucasia , care în 1922 au fost transformate de către noua putere de la Kremlin în Republica Transcaucază Federată Socialistă Sovietică (TSFSR) şi intră în Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice la sfârşitul anului 1922, iar în 1936 TSFSR este dizolvată.

Ocuparea de către sovietici a spaţiului dintre Marea Neagră şi Marea Caspică între 1920 şi 1922 îngrijora Marea Britanie care avea interese în zonă, astfel „Lordul Curzon un expert în zona Caucazului îşi avertiza colegii de cabinet: controlul asupra Caspicii a fost pierdut” .

După mai bine de 65 de ani URSS-ul avea să se prăbuşească sub propria lui greutate dezvălundu-şi adevăratele faţete şi dovedindu-se un model politic nefuncţional.

Găsirea unei noi forme politice de a ţine statele din fosta Uniune a devenit principalul proiect pentru Rusia din anul 1992. Astfel s-a creat CSI (Comunitatea Statelor Independente) care a încercat să menţină în sfera de influenţă a Rusiei toate statele care acum îşi recăpătau independenţa.

„Tendinţele dintre integrare şi sentimentele separatiste au divizat CSI în două grupuri distincte –prima a fost formată de Rusia şi includea Armenia, Kazakhstan, Kyrgyzstan şi Tajikistan şi cea de-a doua era formată de Ucraina, Azerdbaidjan, Uzbekistan şi Turkmenistan” .

Se creau de pe acum tendinţele geopolitice care aveau să sfâşie Caucazul, tendinţele menţionate mai sus au predominat în timp asupra zonei în discuţie.

Numeroasele conflicte şi răsturnări ale balanţei de putere dintre ţările Caucasiei, au creat o zonă instabilă din punct de vedere al securităţii regionale, mulţi cercetători considerând această zonă, ca a doua zonă Balcanică sau „Balcanii Caucazului” .

Dacă în secolele XVI-XIX Caucazul era disputat de marile puteri de atunci, fapt ce a dus la războie sângeroase între Imperiul Ţarist şi cel Otoman, şi era expus agresivităţii acestora, în secolele XIX-XX pe lângă rivalitatea geopolitică care devine tradiţie de acum, apar elemente noi. Regionalizarea zonei, bazată pe conflicte, pe diviziunile etnice şi religioase, este rezultatul unor politici din trecut, care nu au vizat niciodata interesele comune ale acestui spaţiu.

[flames]

Caucazul secolului XXI.

 

Noile forţe geopolitice mondiale tind să integreze spaţiile pe care şi le dispută pentru a-şi defini mai bine funcţiile lor, formând astfel o nouă paradigmă.

Problemele actuale ale înţelegerii funcţiei geopolitice şi geoeconomice ale Caucazului, funcţii care abia acum se definesc, tind să integreze spaţiul în discuţie într-o zonă geoeconomică extinsă.

Conglomeratul caucazian format din structuri sociale, etnice şi politice împiedică exercitarea funcţiilor geopolitice asupra acestui spaţiu.

„Sub construcţia universală a globalizării şi noul regionalism în statele post-sovietice, acestea caută căi pentru integrarea socioeconomică a economiei mondiale. Această sarcină în zona Caucazului devine foarte complicată chiar de structurile socioeconomice, naţionalităţi, teritorialităţi, confesiuni, geopolitic ori alte interese” .

Ceea ce reprezintă cel mai mult acest subiect este calitatea sa de nod al spaţiilor , punct de întâlnire telurică.

„Trăsătura specială a Caucazului vine tocmai din exclusivitatea etnonaţionalităţilor şi diversităţii confesionale, un alt factor constă în locurile geografice pe care aceştia din urmă le ocupă. Caucazul, întotdeauna a fost văzut ca o formaţie regională cu o imensă importanţă geostrategică şi unica regiune între est şi vest, nord şi sud, creştinii şi musulmanii se întâlnesc direct aici. Regiunea caucaziană a fos şi este o verigă între Orientul Mijlociu, Estul Apropiat şi bazinul Caspian, Marea Neagră şi Marea Mediterană” .

Căderea URSS a avut un imens impact propice asupra politicii şi intereselor ţărilor din regiunea Caucazului .

„În unele cazuri politicienii din ţările vestice au inclus spaţiul Caspic-Caucazian în aşa numitul Balcanii Euroasiei, care, fiecare zonă din sud-estul Europei şi Asia Centrală până în Asia de Sud şi Orientul Mijlociu sunt caracterizate de conflicte” .

URSS a creat până la dezintegrarea sa necesitatea unei relaţii strânse între toate regiunile, ele devenind interdependente unele de altele. Epoca post-sovietică a demonstrat fragilitatea construcţiei artificiale, ce a dus la dependenţa economică şi energetică a periferiilor faţă de centru în Imperiul Sovietic.

„În primul rând, slăbiciunea lor este dată de dependenţa de Rusia – de sistemul de state format în CSI. Distanţa a formulat crearea de sisteme noi, alternative, de producere a materiilor prime şi trasportul acestora spre pieţele lumii, construirea oleoductelor Baku-Suspa, Baku-Tbilisi-Ceyhan şi Baku-Tbilisi-Erzerun, apar ca alternative la noile rute ruseşti şi creearea GUAM –organizaţia a ochit o libertate proprie dincolo de dependenţa de Rusia” .

Aceste raţiuni vorbesc despre unicitatea noului regionalism în statele caucaziene:

„...regionalismul în relaţiile politicii externe ale Caucazului implică ceva mai mult. Şi de asta înseamnă, doar în întindere, aceste ţări înţeleg activitatea lor că de fapt sunt o singură regiune. Astăzi, ţările din Caucaz nu au destule interese şi referinţe politice în comun, ca rezultat ele îşi apără interesele separat în aria internaţională. Sunt câteva raţiuni valide pentru aceasta: povara trecutului istoric, (lunga şi dezechilibrata dispută între Armenia, Azerbaidjan şi Turcia, războiul Caucazian din secolul al XIX-lea, a gravat memoria Ceceniei), şi dezvoltrea evenimetelor după colapsul Uniunii Sovietice. În final, menţiunea specială poate fi făcută pe orientarea geopolitică a statelor din Sudului Caucazului, care îşi manifestă clar lipsa de unitate” .

Modelul politic caucazian încă din secolul al XVI-lea a variat între cele două funcţii care i-au format caracteristicile. Prima funcţie fiind cea de dependenţă faţă de imperiile din proximitate, iar cea de-a doua fiind de independenţă ce a dus către integrare şi întărirea legăturilor zonelor emergente .

În prezent Caucazul se află într-o nouă formă politică, aceea a regionalizării asemănătoare oarecum Balcanilor Europei. O regionalizare care vine pe fondul unei etnicizări intense a zonelor geografice, atât a marilor grupuri de populaţie care s-au făcut simţite şi în trecut cât şi apariţia unora noi. Factorul determinant al conturării spaţiilor interne este etnicizarea forţată şi conflictul etnopolitic.

În Nordul Caucazului există opt republici (Adigey, Daghestan, Ingushetia, Chechenia, Kabardino-Balkaria, Karachaevo-Cherkessia, Nordul Oseţiei –Alania şi Kalmykia) şi patru unităţi administrative (Krasnodar, Stravropol, Rostov şi Astrahan). (a se vedea harta 9).

Axele de abordare a strategiei acestui spaţiu se înscriu pe direcţiile trasate de conflictele care au avut loc, în sensul acesta se poate identifica uşor axa nord-sud şi invers.

Bretele de siguranţă ale zonei au fost trasate încă din perioada Războiului Rece şi chiar înaintea acestuia. Prima strategie de asigurare a securităţii zonei a fost realizată pentru prima oară de către Rusia Ţaristă şi apoi de URSS prin linia de apărare şi „prin prezenţa miliară de-a lungul Georgiei-Rusiei-Armeniei linie numite Batumi-Akhalkalaki-Grumi linie de apărare, care formează un scut de apărare împotriva Turciei, şi mai târziu în timpul Războiului Rece împotriva NATO” . În al doilea rând Rusia a încercat să-şi întăreasca poziţia în zona etniilor periferice, Abhazia şi Osetia şi Javakhetia .

Liniile sudice de apărare ale URSS aveau rolul de bloca intenţiile de schimabare a vectorilor de influenţă ai Iranului.

„Până recent, controlul liniilor de comunicaţii dintre Rusia şi Iran trecea prin Azerbadjan care a fost mai puţin strictă decât cea din Georgia. Astăzi este parţial menţinută de ajutorul tacit militar şi tehnic acordat regimului separatist din Nagorno-Karabah” .

[flames]

Structura geopolitică şi geoeconomică a Caucazului.

 

 

 

În noua configurare a lumii, a lumii globalizante, Caucazul ca spaţiu geopolitic trebuie să găsească o nouă identitate şi o nouă funcţie de rezolvarea problemelor interne şi externe.

Geopolitica Caucazului nu se poate rezuma doar la presiunile marilor spaţii şi tendinţele acestora de dominare asupra istmului, ci trebuie avut în vedere mai întâi funcţia acestuia, care poate fi o funcţie de integrare într-un spaţiu mail larg.

Cerinţele economice şi cea a resurselor la nivel global include noul spaţiu creat după cădrea URSS în 1991, în zona podurilor cu un nivel energetic ridicat, astfel, s-a creat posibilitatea ca regiunea să intre în fluxul oceanului economic mondial.

Spaţiul caucazian nu poate fi văzut ca o singură entitate în acest demers, ci el este organic legat de spaţiul mai larg al Asiei Centrale.

„Relaţiile geopolitice din Caucaz au ca rezultat direct importanţa regiunii în contextul Eurasian, care întotdeauna a agitat centrele de putere eurasiatice şi au afectat entităţile istorice şi au aliniat unităţile etnopolitice din Caucaz” .

Un cercetător asupra spaţiului Caucazian scria: „direcţiile strategice din Caucaz nu pot fi comprehesibile fără să avem în vedere alinierea la spaţiul strategic Eurosiatic” .

Timpul istoric ne-a dovedit faptul, că marile puteri euroasiatice au căutat să deţină controlul asupra regiunii. „Din când în când marile puteri euroasiatice au format un triunghi (din Rusia, Iran, Turcia) pentru dominaţia Caucazului, reflectat în schimbarea balanţei de putere din interiorul triunghiului afectând stabilitatea de-a lungul regiunii. În perioada post-Sovietică, confuntarea geopolitică a rămas cheia factorilor politici regionali. Astăzi ca şi în trecut, rivalii folosesc propaganda ideologică şi culturală, sprijin militar şi economic şi de facto alianţele cu o ţară împotriva celorlalte” .

„Karl Haushofer, o figură proeminentă a geopolitice clasice scria despre Caucaz ca una din zonele confruntate de-a lungul istoriei cu Bosforul, Gibraltarul, Canalul de Suez, etc” .

Descoperirea în primii ani ai secolului al XX-lea a unor imense resurse de petrol şi gaze naturale în Asia Centrală au atras atenţia ţărilor occidentale asupra importanţei acestor zone.

Distanţa fizică cât şi slaba tehnologie de transportare a acestor resurse, cât şi mult mai apropiatele resurse din Orientul Mijlociu, a dus la un slab interes asupra zonelor cu resurse din Asia Centrală.

Astăzi sunt create perspectivele controlului unilateral asupra resurselor regiunii. La începutul secolului 20 , Alfred T. Mahan, un alt mare clasic al geopoliticii, scria: „când vine forţa continentală şi controlul asupra Asiei Centrale, condiţiile naturale între paralela 30 şi 40 oferă Rusiei avantaje, care pot fi descrise ca exclusive” .

Rusia şi Uniunea Sovietică au arătat un interes mai mare zonei la începutul secolului XX, acestea intrând sub directa sa influenţă şi chiar acaparându-le . Aceste resurse au rămas în mare parte închise şi neexploatate în perioda URSS, dar după căderea acesteia, problematica resurselor a devenit terenul de bătălie din punct de vedere geopolitic al marilor spaţii economice. Astfel, presiunile asupra unui spaţiului integrat Caucaz –Asia Centrală, proiect intelectualist vizionar, sunt din ce în ce mai puternice.

Elkhan Nuriyev scria despre situaţia geopolitică nou creată în Euroasia după cădearea URSS, „Controlul asupra resurselor energetice şi a rutelor de export în afara heartlandului Euroasiatic începe să devină repede una dintre chestiunile politicii post-Război Rece” . Acestea au fost raţiunile de creare a unui nou spaţiu geoeconomic şi geopolitic în afara spaţiului rusesc, care să nu depindă de acesta din urmă.

Demonopolizarea geopolitică după dezintegrarea U.R.S.S.-ului a adus Rusiei o influenţă slabă şi a creat extrem de favorabil condiţiile ca zona de tranzit să devină unicul pod deschis geopoliticii Asiei Centrale pentru a avea un acces uşor la resursele naturale.

„Atributele tradiţionale caucaziene, imperativele naturii geopolitice euroasitice nu continuă în perioada post-Sovietică – ele sunt completate cu unele noi, uşor de detectat fără simulări ale jucătorilor geopolitici” ”.

După destrămarea URSS-ului, marile resurse energetice din Caspica şi Asia Centrală, urmau să i-a drumul logic către piaţa mondială, astfel căutarea rutelor de transport devenea strategică. Caucazul este de primă importanţă, fiind ruta cea mai accesibilă spre piaţa europeană pe calea mediteraneană. Prin aceasta se urmărea evitarea proiectelor ruseşti de monopol asupra pieţei energetice a Asiei Centrale şi Caspica.

Noua configuraţie geopolitică s-a schimbat profund după cădearea Imperiului Sovietic, vectorii geopolitici gravitează acum mai mult spre vest decât spre nord. Orientarea spre vest a noilor ţări se datorează în parte frustrări create ca zone periferice în timpul dominaţiei URSS cât şi aceea de revitalizare a unor drumuri economice şi energetice. Ţările caucaziene au un imens avantaj geostrategic, poziţionarea acestora în drumul culoarelor albastre şi aproierea de imensul bazin de hidrocarburi al Caspicii le dă posibilitatea afirmării propriei individualutăţi faţă de presiunea fizică şi politică a Rusiei, care are propriul demers de integrare.

Caucazul, în opinia mai multor specialişti , este situat la graniţă cu frontiera spaţiului european de securitate şi poate avea mai mult o funcţie geoeconomică decât una geopolitică.

„Caucazul însuşi are o întindere asigurată de geopoliticile care nu sunt predominante aici, în altă ordine de idei, autoritatea este în pericol dacă devine controlat de alte ţări. Geo-economic, entităţile regiunii pot funcţiona ca singure componente în economia globală. Dacă regiunea poate în sfârşit să-şi definească funcţia geoeconomică, toate aceste statalităţi se vor revendica din aceasta. În acest sens proiectele de trasnport sunt foarte importante, ambele resurse de energie şi alte materii prime” .

Economia Caucazului a suferit modificări datorită schimbării vectorilor geoeconomici de-a lungul istoriei. Încă din antichitate s-au conturat principalele spaţii şi rute economice cel mai important fiind vechiul drum al mătăsii, Caucasia fiind ruta continentală către Europa.

În perioda medievală această rută comercială a fost distrusă de invaziile mongolilor către 1300 d.Chr.

Dispariţia rutei comerciale a drumului mătăsii a dus la înapoierea întregii zone, economia devenind predominant agrară. O revigorare se produce la sfârşitul evului mediu şi începutul epocii moderne, Caucazul redevine rută comercială şi punte de legătură între cele trei imperii care îl învăluiau. (a se vedea harta 14 şi 10).

Regiunea Caucazului în secolele XVI-XX a cunoscut diferite stadii de dezvoltare în funcţie de periodele istorice, astfel a fluctuat între funcţia geoeconomică şi cea geopolitică sau lipsa lor în cazul dependenţei totale, „după ce Imperiul Rus a cucerit Caucazul şi în timpul Imperiului Sovietic, regiunea a fost componentă a Rusiei şi U.R.S.S., respectiv, nu a putut indeplini nici funcţia geopolitică. În prezent când ţările central caucaziene au căpătat independenţa, ambele funcţii au revenit. ”

 

fig. 1. Modelul intern al funcţiei geoeconomice a Caucazului .

Acestă schemă defineşte teritoriul populaţia şi produsul inter brut în fiecare regiune în structura internă a Caucazului.

După 1991 schimbarea vectorului geoeconomic s-a produs pe axa est-vest prin circulaţia resurselor dinspre ţările Asiei Centrale către Europa.

„Cu toate acestea, Caucazul ca dezvoltare istorică este mult mai important în sine însuşi, valorile şi avantajele geo-economice vor creşte în valoare în acest context, din funcţia geo-economică a regiunii Asiei Centrale, ţinem în minte că aceasta este identică cu funcţia geoeconomică a zonei central caucaziene” .

Modelul geopolitic integrat al Caucazului, este văzut de unii geopoliticieni specilizaţi în acest spaţiu, print-o interdependenţă de Asia Centrală, „aceste regiuni sunt două regiuni care pot deveni o nouă regiune de economie integrată” . (a se vedea harta 5 şi harta 6).

Funcţia geopolitică este formată de asemnea din cele trei mari puteri: Rusia, Turcia şi Iran, ce exercită presiuni asupra statelor caucaziene. În ultimii ani datorită schimbării vectorilor geopolitici apar actori noi în acest spaţiu, astfel marile blocuri geopolitice fac noi presiuni la rândul lor pentru formarea unui spaţiu integrat Caucaz –Asia Centrală, SUA şi UE la vest prin blocul Euroatlantic şi la vest blocul Asia –Pacific reprezentat de China, Japonia, Coreea. Aceste blocuri geopolitice avansează interesele lor în zonă, în detrimentul marilor puteri regionale .

„Cu toate acestea statele sunt încă departe de clara înţelegere a nevoilor globale pentru accelerarea integrarii regionale, începuturile acestui proces sunt încă la stadiul de manifest” .

Fig. 2. Funcţia geopolitică a Caucazului după Eldar Smailov .

Această pictogramă a Caucazului exprimă nu numai funcţia prezentă dar şi cea istorică.

[flames]

Interesele geopolitice şi strategice în Caucaz: interesele Rusiei, Iranului, Turciei, SUA, NATO, UE. (a se vedea harta 8).

 

RUSIA sau politica vecinătăţii apropiate.

 

După căderea URSS, moştenitoarea acesteia, Rusia, a încercat un nou tip de strategie în relaţia cu fostele state membre care renunţau pe rând la a se mai identifica cu fosta URSS, găsindu-şi propria identitate. Astfel se deschidea o nouă eră geopolitică în raporturile dintre centru şi periferia centrifugă. Noua strategie a Rusiei urmărea integrarea statelor centrifuge în spaţii geopolitice integrate propriului model. Formularea unei politici coerente a Moscovei în ceea ce priveşte fostele state ale Uniunii Sovietice a suferit multiple convulsii găsindu-se către finele anului 1992 soluţia unei Comunitaţi de State Independente. Au existat mai multe proiecte pentru definirea viitorului Rusiei cât şi al noilor state independente.

„Proiectul liberal, pro-occidental; proiectul sovieto-ţarist care după Alexander Dugin sunt o înfundătură pentru poporul rus; primul prevede ştergerea trepatată a particularităţilor naţionale ale ruşilor în era cosmopolită, al doilea se găbeşte să renască naţiunea şi statul sub acele forme şi structuri istorice care i-au condus pe ruşi la eşec. (Reformatorii) liberalii radicali fiind pro-ocidentali iar al doilea proiect al opoziţiei naţional patrioţilor la reformele liberalilor; această opoziţie este roz-albă adică este compusă şi din comunişti şi din adepţi ai formelor statale pravoslavnice-monarhiste, ţariste” .

Problema Rusiei era de a da o nouă legitimitate postimperială „Nici CSI nu reprezintă statul Rus. O asemenea configuraţie denotă, subliniază Dughin, aceleaşi atribute ca şi Federaţia Rusă; e mai mult un proces teritorial decât o unitate geopolitică sigură şi stabilă”

Proiectul Rus pentru spaţiul Caucazian era acela de a-l menţine în afara sferelor de influenţă al statelor emergente regiunii şi a putenicelor blocuri geopolitice cu interese în zonă.

„Rusia a avut dificultăţi în a înţelege termenii de raportate asupra Caucazului lucrau care a făcut ca regiunea să nu fie multă vreme în controlul ei. Sub preşedintele Boris Elţîn a menţinut cu greu preeminenţa supra regiunii aceasta rezumându-se doar militar şi asupra resurserlor economice” .

Moscova a privit Caucazul ca o regiune din vecinătatea apropiată, iar politicile acesteia au fost de rezistenţă energetică. Politica vecinităţii apropiate era de reintegrare, a acestui spaţiu în „înntr-o formă de Uniune economică, politică şi militară a ţărilor ce au făcut parte din URSS”

Bătălia geopolitică asupra Trascaucaziei este determinată în cea mai mare măsură de descoperirea resurselor energetice şi de factorul rusesc care tinde către o monopolizare a acestora în cadrul unor programe politice virulente.

„Cazanul politic Transcucazian este agitat de depozite semnificative de petrol în Bazinul Mării Caspice. Centrul rezultatelor competiţiei intereselor naţionale şi internaţionale ce caracterizează regiunile politice în cauza e acela al Rusiei” .

Caracteristicile Caucazului nu sunt nişte necunoscute pentru Rusia, aceasta a menţinut prin politicile sale o anumită stare de insecuritate în zonă.

„În primă instanţă, în 1992 în regiunea separatistă georgiană –Abhazia – a izbucnit războiul, Moscova a crezut că asistând pe abhazi, avea să trimită luptători ceceni în Abhazia care să lupte intenţionat împotriva Georgiei” .

Marile temeri ale Rusiei în ceea ce priveşte zona de nord a Caucazului sunt acelea ale radicalizării fundamentalismului religios islamic. Radicalizarea islamică a fost obiectivată prin declanşarea celor două războiaie ceceno-ruse. Obiectivele nu au fost atinse de către Rusia, strategiile politice ale acesteia în regiune au dus la o şi mai mare radicalizare islamică pentru prevenirea federalizării regiunii.

„Cecenii au umilit armata rusă în primul război din 1994-1996, şi ruşii au fost atât de departe de a declara un succes în al doilea război, care a început în 1999”.

Situaţiile critice create de cele două războaie în Cecenia au afectat grav relaţiile dintre Rusia şi ţările Caucaziene, în special Georgia, care a acordat sprijin şi asistenţă cecenilor refugiaţi si refuzat categoric pretenţiile Rusiei de a se implica activ în conflict de partea sa .

În contrast, relaţiile dintre Rusia şi Azerbaidjan au crescut de-a lungul timpului. „Rusia iniţial prin Preşedintele Heidar Aliyev un veteran al KGB, a putut ţine aproape Azerbaidjanul de Rusia. În schimb, el a orientat ţara spre vest. Ca rezultat, relaţiile în perioada preşedintelui Yelţîn au devenit mai tensionate. Preşedintele Vladimir Putin a fost mult mai pragmatic, oferind cooperarea economică şi de securitate” .

O relaţie specială s-a dezvoltat între Rusia şi Armenia datorită izolării pe plan politic şi a conflictului din Nagorno-Karabah. Armenia a găsit în relaţia cu Rusia un aliat pe plan politic şi militar, aceasta din urmă oferindu-i asistenţă. Proiectele geoeconomice au scos din harta transportului resurselor Armenia, care era din punct de vedere geografic mai atractivă decât vecina ei din nord, Georgia. Izolarea pe plan internaţional a Armeniei s-a datorat faptului că „două ţări turcice înconjoară ţara. Pe de o parte Turcia cu puterea ei militară de care Armenia se teme şi pe cealaltă parte Azerbaidjanul care creşte în forţă. Armenia a fost exclusă din coridorul energetic şi a fost lovită economia armeană, lipsind-o de avantajele pe care putea să i le ofere marea piaţă a Turciei” . Din punct de vedere geostrategic pentru blocul geopolitic occidental, în special USA, Azerbaidjanul este mult mai atractiv datorită accesului la Marea Caspică în detrimentul Armeniei.

Rusia a găsit în relaţiile cu Armenia singurul aliat din Caucaz şi datorită faptului că acestă ţară este creştină şi reprezintă din punctul de vedere al Rusiei un avanpost la graniţa NATO.

Referitor la modelul de integrare rusesc care se opunea modelului SUA, NATO şi UE, Rusia a dorit şi a întreţinut o situaţie de conflict în Sudul Caucazului în Nagorno Karabah implicându-se de partea Armeniei. Ca o consecinţă a celor de mai sus Rusia era conştientă că zona reprezintă o cheie de intrare a marilor pieţe economice în Asia Centrală, blocând o perioadă schimbarea vectorilor geopolitici ai Georgiei si Azerdbaijan-ului. Atracţia economică şi culturală a celor două ţări către Vest a fost stimulată şi de faptul ca Rusia prin modelul ei politic şi economic (CSI) nu a putut gestiona conflictele din Nordul şi Sudul Caucazului, acestea făcându-se în detrimentul Armeniei şi Azerbaijan-ului. Geografia Rusiei preseaza fizic pe cele două ţări astfel că neconcordanţele politice dintre Rusia şi Georgia au făcut ca Georgia să se îndrepte cultural şi economic către Vest prin faptul ca îşi trage rădăcinile culturale din Europa.

Situaţia Azerbaijan-ului este asemănătoare Georgiei care în ultimii ani şi-a schimbat axa geopolitică către Vest şi Sud regăsindu-şi identitatea în neamurile turcice.

Reacţia Rusiei „aşa cum reiese din declaraţiile preşedintelui Vladimir Putin, a facut din Georgia o ţintă a presiunilor politice şi energetice. Dacă noul preşedinte al Georgiei Mihail Saakashvili poate convinge schimbarea politicii, este prea devreme de a se putea spune, în timp ce semnele iniţiale există în reapropierea dintre cele două capitale Tbilisi şi Moscova încă de la lucrările din mai 2004. Rusia a oferit cetăţenia sa rezidenţilor din Abhazia şi Osetia de Sud, controlată de partea Gerogiană a graniţelor regiunii secesioniste. Rusia menţine legături comerciale şi de trasnport cu Abhazia şi Osetia de Sud fără a raorta Georgiei, şi încurajând trasferuri unilaterale între cele două ţări. Moscova a negat angajamentele de a închide cele trei baze militare din Georgia; în schimb se pare că le menţine pentru pentru o perioadă nedeterminată” .

Atât Rusia cât şi ţările din Caucazului lupă să redefinască relaţiile dintre ele, iar una din problemele acesti zone o reprezintă CSI care nu este decât umbrela de securitate sub patronajul Moscovei.

 

Interesele SUA

 

Interesul SUA pentru această regiune poate fi definit prin jocul stategic pe care aceasta îl face de a închide politicile de monopol ale Rusiei şi acapararea resurselor din Caspica şi Asia Centrală.Încă din perioada Războiului Rece bătălia strategică a celor doi poli, SUA şi URSS, s-a realizat pe graniţa de Nord şi Est a Turciei. Turcia a reprezentat pentru SUA şi NATO statul pivot, avangarda intereselor occidentale din inima URSS-ului. În prezent Turcia a devenit punctul de trecere către spaţiul Caspian.

Schimbarea vectorilor pe care au realizat-o Georgia şi Azerbaijanul se înscria în noul program politic al SUA şi NATO, de a crea un parteneriat politic cu acestea.

„Poziţia SUA este plină de nuanţe, de contradicţii. Pe plan strategic, ei susţin deschis Azerbadjanul, pentru a avea control asupra zonei Caspice, dar şi a viitoarelor oleoducte ale regiunii. SUA a susţinut Azerbadjanul de a intra în cadrul Parteneriatului de pace al NATO. Această situaţie îi oferă SUA posibilitatea de a zădărnici refacerea influenţei ruse în regiune, grav afectată de căderea URSS, poziţionându-şi aici mijloace politice şi militare capabile să contreze Rusia şi Iranul, dar şi perspectiva de a utiliza Caucazul ca avanpost din care să supravegheze flancul septentrional al Orientului Mijlociu” .

„Sudul Caucazului este un punct central de dezvoltare strategică pentru drumurile din Asia Centrală şi Afganistan” .

Astfel, Comunitatea Euroatlantică vede regiunea Caucazului ca o regiune pivot în dezvoltarea viitoarelor lor interese. Aceasta reducând practic distanţele dintre marile pieţe asiatice şi cea Europeană având un rol economic major dar şi unul militar, de luptă împotriva terorismului din Afganistan. Ambele ţări s-au angajat activ în lupta împotriva terorismului asigurând calea şi flancul nordic spre Asia Centrală. Cele mai puternice interese în zonă sunt cele de tip economic, aici intră axa Est-Vest alcătuită din Azerbaijan, Georgia şi Turcia, ele asigură transportul dinspre ţările Asiei Centrale către marea Piaţă Euroatlantică. Interesele SUA nu se rezumă numai la poziţiile strategice ale acestor ţări si ale resurselor lor ci a încurajat proiecte investiţionale prin marile companii. Cel mai bun exemplu este dat de marele proiect TRACECA (Coridorul De Transport Eurocaucazian), care prevede construirea de căi ferate, porturi, aeroporturi pe axa Est-Vest . Concurenţa acestei axe strategice este dată de axa Nord-Sud care are în componenţă Armenia, Iran şi Rusia, puternic susţinută de către ultima.

„SUA a încercat să minimizeze prezenţa Rusiei încurajând ţările din regiune la propriile lor acte, dar Rusia nu poate abandona dorinţele de a menţine monopolul transportului Caspic de resurse şi bunuri în Europa şi din aceste raţiuni s-a opus proiectelor acestor ţări. Succesele proiectelor din Caucaz pot fi garantate de sfârşitul monopolului asupra economiei caucaziene şi politicile lor” .

Instanţele politice americane au susţinut de fiecare dată că politicile USA în regiunea caspică nu au vizat niciodată înlocuirea monopolului geopolitic şi economic sovietic cu cel american. Cu toate acestea, Iranul şi mai ales urmaşa defunctei URSS, Federaţia Rusă, le-au receptat ca având o puternică orientare monopolistă şi au reacţionat ca atare.

Cu toate acestea, până la jumătatea anilor '90 SUA nu a avut un program politic coerent pentru Caucaz, în primul rând din lipsa familiarităţii cu problemele specifice ale regiunii, şi în al doilea rând pentru că eforturile sale până atunci se concentraseră asupra Turciei ca avanpost prooccidental la ganiţa cu URSS. Însă în ultimii 15 ani viziunea SUA asupra Caucazului s-a modificat radical. SUA a început să acorde o importanţă sporită zonei Caucazului, oferind statelor de aici sprijin şi asistenţă. Noua politică a SUA privind zona caucaziană este concepută având în vedere trei mari linii de acţiune: petrolul din subsolul caucazian, democraţia şi stabilitatea politică a regiunii.

Se pare că importanţa exploatării bogatelor rezerve de hidrocarburi din Caucaz a crescut pe fondul escaladării conflictelor din Orientul Mijlociu şi a erodării influenţei americane în regiune. Aşadar, pentru un acces eficient la aceste rezerve, politica SUA vizează democratizarea regiunii prin impunerea proprului sistem democratic, ceea ce, teoretic, ar conferi stabilitate politică regiunii. Acţiunile SUA în regiune au căpătat astfel un caracter proactiv pe principiul că stabilitatea politică va genera stabilitate economică şi o mai rapidă dezvoltare a potenţialului economic al regiuni, bineînţeles sub asistenţă americană.

Astfel, Wahingtonul a adoptat o strategie mai largă în ceea ce priveşte politica sa externă care vizează Caucazul cu câteva obiective clare. În acest sens, SUA a sprijinit în primul rând construirea a numeroase oleoducte caspiene pe coridorul energetic est – vest, pentru a asigura „o mai puternică independenţă şi prosperitate în noile state caspice, sprijinind cooperarea regională, mărind securitatea energetică prin libera curgere a petrolul caspian spre pieţele lumii şi creşterea oportunităţilor de investiţie a companiilor SUA şi a altor state. Propunerea pentru construirea oleoductului BTC şi Shah Deniz (conductă de gaz) va sparge monopolul rusesc asupra rutelor de transport în afara Mării Caspice. SUA menţine o politică nu anti-Rusia ci antimonopolistă.”

În al doilea rând, SUA vizează promovarea valorilor democratice politice şi economice prin implicarea Agenţiei Statelor Unite pentru Dezvoltare Internaţională (U.S. Agency for Internaţional Development - USAID) dar şi prin iniţierea unor programe de suport economic sub patronajul FSA (Freedom Suport Act).

În al treilea rând, SUA a început să se implice din ce în ce mai activ începând cu a doua jumătate a deceniului 9 în efortul de soluţionare al conflictelor regionale, în special cel dintre Armenia şi Azerbaidjan, privind regiunea Nagorno-Karabakh. În acest ultim demers se pare că acţiunea SUA nu a dat rezultatele scontate de oficialii de la Washington, cel puţin pe termen scurt.

Un prim rezultat al politicii americane în regiune este însă faptul că majoritatea liderilor statelor caucaziene menţin relaţii strânse cu SUA şi îşi bazează suveranitatea, independenţa şi legitimitatea naţională pe aceast parteneriat. Acest lucru ne îndreptăţeşte să cosiderăm că şansele de reuşită ale strategiei SUA sunt în creştere.

 

Interesele NATO

 

Până nu demult, regiunea Caspicii reprezenta pentru NATO, din punct geostrategic, graniţa vestică a Asiei, aflată sub direct control al URSS-ului. Chiar şi după căderea comunismului, regiunea caspică nu a reprezentat o proiritate pentru politica NATO, centrată pe stabilizarea Europei de Est şi a Balcanilor. Abia spre sfârşitul anilor '90, când graniţa NATO la Marea Neagră se extinde, prin aderarea statelor foste comuniste din Europa de Est, interesul Alianţei Nord-Atlantice pentru regiunea caspică începe să crească.

La acest proces au contribuit câţiva factori foarte importanţi. În primul rând, vidul de putere generat de sucombarea fostei URSS şi de haosul politic din Federaţia Rusă din primii ani ai deceniuli 9, au determinat proaspetele republici caspice să se reorienteze spre un nou pol de putere politică şi militară, reprezentat de SUA şi de NATO. În al doilea rând, rezervele de hidrocarburi din regiune începuseră să atragă atenţia ţărilor occidentale, mai consumatori energetici, care doreau să iasă de sub hegemonia energetică a Rusiei (principalul furnizor de hidrocarburi pentru Europa Centrală). Totodată, câteva state din regiunea caspică şi-au manifestat la nivel oficial dorinţa de a adera la NATO (Georgia şi Azerbaidjan).

Dar rolul cel mai important în conturarea unei politici NATO în ceea ce priveşte statele din zona caspică l-au jucat evenimentele din 9/11 2001 şi implicaţiile acestora pe plan geostrategic şi militar (constituirea alianţei împotriva terorismului, în frunte cu SUA şi statele membre NATO, războaiele din Afganistan şi Iraq).

Regiunea caspică prezintă un potenţial strategic deloc de neglijat în ceea ce priveşte opreaţiunile militare din Orientul Mijlociu (trecute, în curs de desfăşurare sau viitoare) ale coaliţiei antiteroriste, pe care NATO nu putea să le treacă cu vederea.

În aceste condiţii, NATO a început să-şi contureze o politică coerentă în ceea ce priveşte statele caspice, care vine în continuarea strategiei politico-economice a SUA în regiune. În primul rând, NATO vizează în regiune consolidarea unor regimuri politice democratice şi stabile, capabile să susţină militar şi logistic eforturile NATO în războiul împotriva terorismului. Pentru realizarea acestui deziderat, Alianţa trebuie să se asigure că statele din regiunea caspică sunt libere de orice presiune militară externă (reprezentată în acest az de bazele militare ruseşti din regiune, care trebuiau să fie dezafectate de ceva vreme, dar care sunt încă active în regiune).

Totodată NATO trebuie să se implice şi în rezolvarea unor conflicte îngheţate din regiune (Nagorno-Karabakh, Abhazia, Osetia de Sud), pentru a se contura graniţe statale stabile şi sigure. Un prim pas este asistenţa pe care NATO o oferă statelor care şi-au depus oficial candidatura pentru intrarea în Alianţa Atlanticului de Nord (Georgia, în noiembrie 2002, iar Azerbaidjanul în aprilie 2003), dar şi implicarea acestora din urmă în acţiunile militare ale Alianţei în războiul împotriva terorismului. De asemenea, politica NATO vizează şi convingerea Armeniei de a-şi orienta politica externă spre Occident, în detrimentul orientării pro-ruse şi iraniene.

 

 

 

Putere regională aşezată strategic la graniţa Europei cu Asia, Turcia reprezintă o ţară cheie pentru regiunea caspică. Nu numai că este singura ţară care permite alcătuirea unei legături economice directe între Europa şi regiunea caspică, dar este şi o piaţă energetică în plină expansiune, cu un consum în continuă creştere de petrol şi gaze naturale. Totodată, regimul politic de la Ankara este unul democratic, stabil şi laic (într-o ţară majoritar musulmană), cu puternice legături cu Occidentul european, SUA şi NATO.

Totodată, Turcia este apropiată cultural şi lingvistic de majoritatea zonelor musulmane din Caucaz şi din imediata sa apropiere. Datorită faptului că pentru prima dată după Războiul Rece nu mai are graniţă cu Rusia, Turcia încearcă să devină unul din pivoţii culturali şi economici care au un cuvânt de spus în zona caspică.

Politica sa în regiune se suprapune în linii mari cu cea a SUA şi NATO, însă prezintă şi cateva particularităţi generate de contextul regional geopolitic.

Lider regional în plină ascensiune după căderea URSS, Turcia a întrevăzut posibilitatea de a-şi extinde influenţa asupra regiunilor musulmane din fosta Uniune Sovietică, cărora le oferă sprijin cultural, politic, economic şi chiar militar.

Principalul beneficiar al politicii Turciei în regiune a fost regimul de la Baku. Turcia, în special prin măsurile întreprinse de premierul ei Turgut Ozal, a căutat să impnă în Azerbaidjan un model politic apropiat de cel propriu: democraţia musulmană laică. A împiedicat astfel Azerbaidjanul să ajungă în sfera de influenţă politică a Iranului, sau a Rusiei. Totodată s-a implicat activ în sprijinirea reconstrucţiei economice şi militare a Azerbaidjanului.

În plan economic, Turcia sprijină câteva proiecte de gazoducte şi oleoducte dinspre Azerbaidjan spre Europa (Baku-Tbilisi-Ceyhan, Baku-Tbilisi-Erzurum), via Georgia. Beneficiul Azerbaidjanului este posibilitatea de a deveni (alături de alte state din zona caspică) un furnizor de hidrocarburi pentru piaţa europeană, în detrimentul Rusiei, ceea ce ar aduce venituri colosale. Turcia totodată speră să se plaseze cât mai avantajos cu putinţă pe ruta viitoarelor oleoducte, devenind astfel un coridor energetic puternic, dar asigurându-şi totodată resurse pentru porpria piaţă.

Pentru realizarea acestui lucru, Turcia şi-a întărit relaţiile cu Georgia (ţară dependentă energetic de Moscova). Dacă în trecut Georgia cerea ajutorul Rusiei împotriva otomanilor, astăzi această ţară este un alt beneficiar al politicii regionale turceşti, în ciuda diferenţelor etnice şi confesionale (Georgia este ţară majoritar creştină). Georgia beneficiază astfel de asistenţă economică, militară şi politică din partea regimului de la Ankara. Ea este inclusă în proiectul coridorului energetic Est-Vest care va lega regiunea caspică de Europa şi îi va permite să iasă de sub monopolul energetic al Rusiei.

Totodată Turcia oferă şi asistenţă militară în regiune. În încercarea de a-şi cosolida influnţa în regiune, Turcia a încheiat un acord de parteneriat militar cu Azerbaidjan şi cu Georgia, care vine în continuarea unor mai vechi relaţii militare ale Turciei cu Israelul. De asemenea Turcia şi-a asumat rolul de garant internaţional al securităţii statului azer, în urma tensiunilor militare dintre acesta din urmă şi Iranul, în vara anului 2001. Trebuie menţionat şi faptul că Turcia a fost primul stat care a reacţionat în momentul izbucnirii conflictului din Nagorno-Karabakh, denunţând implicarea Armeniei de partea forţelor separatiste. În prezent, Turcia oferă consiliere militară atât Georgiei cât şi Azerbaidjanului în procesul de organizare a forţelor militare ale celor două state.

În contrast, relaţiile Turciei cu Armenia nu s-au îmbunătăţit niciodată, cele două ţări neavând nici în prezent relaţii diplomatice. Conflictul turco-armean îşi are rădăcinile în evenimentele din estul Turciei din 1915, când mai bine de 1 milion de armeni şi-au pierdut viaţa. Diaspora armenească a iniţiat o campanie globală ca parlamentele vestice să recunoască evenimentul ca „genocid, epurare etnică”. Turcii consideră însă că evenimentele din 1915 sunt o urmare nefericită a primului război mondial, în care, ambele părţi au avut pierderi semnmificative de oameni.

Politica Turciei de după căderea URSS în zona caspică a fost rapid catalogată de Armenia drept o încercare expansionistă în maniera fostului Imperiu Otoman. Totodată, guvernul turc a reacţionat imediat după izbucnirea conflictului secesionist din Nagorno-Karabakh. A întrerupt orice relaţii cu guvernul de la Erevan şi şi-a închis graniţele cu Armenia refuzând orce dialog cu partea armeană până când teritoriile din Nagorno-Karabakh, ocupate de insurgenţi armeni, nu vor reveni sub autoritatea Azerbaidjanului..

În prezent, în contextul candidaturii Turciei la statutul de membru al Uniunii Europene, se fac presiuni asupra guvernului de la Ankara pentru a deschide procesul de normalizare a relaţiilor sale cu Armenia, deschizându-se astfel posibilitatea scoaterii Armeniei din sfera de influenţă ruso-iraniană şi orientarea ei spre axa Est-Vest.

 

Interesele IRANULUI

 

Interesele Iranului la Marea Caspică au fost deranjate dintotdeauna de planul rusesc. În trecut, Rusia şi Iran au deţinut controlul asupra Mării Caspice şi Caucazului şi nu au reuşit niciodată să obţină o situaţie de condominiu, alianţele dintre cei doi nu au rezistat niciodată. În perioada sovietică Marea Caspică devine lac rusesc, asftel că toată graniţa de nord-est din regiunea Afganistan până la agraniţa de nord-vest cea regiunea Armenia, Iranul se confunta cu presiunea fizică a URSS pe toate graniţele sale de nord.

„După colapsul URSS, graniţa Mării Caspice a fost divizată între Iran şi Federaţia Rusă, dar după independenţă, au fost adăugate trei frontiere maritime –Azerbaidjan, Kazahstan şi Turkmenistan –democraţiile şi frontiera devenind serios afectate. Iran a pus ochii pe câmpurile de petrol ale Azerbaidjanului, care sunt încă în dispută” . Noile graniţe de nord ale Iranului, după 1991, i-au dat posibilitatea să se implice mai activ în politica statelor foste soviete, mai ales în privinţa frontierelor maritime ale Mării Caspice .

„Independenţa Sudului Caucazului a surprins Iranul, în special războiul dintre Armenia şi Azerbaidjan care a scos la iveală adânci contradicţii în politicile externe ale Republicii Islamice” .

După părerea specialiştilor trei principii au caracterizat Iranul referitor la politica sa externă în ceea ce priveşte Caucazul. Prima se referă la „apropierea graduală faţă de Armenia în conflictul dintre Armenia şi Azerbaidjan” . În al doilea rând, „s-a observat în ciuda diferendelor dintre Iran şi Rusia, dezvoltarea unui parteneriat strategic în cele două ţări” . Şi în al treilea caz, „dorinţa de a influenţa dezvoltarea resurselor de gaz şi petrol din Caspica prin evitarea influenţei Turciei asupra conductelor de petrol şi rutelor acestora” .

Iranul a dorit de altfel, să impună viziunea sa politica asupra Azerbaidjanului în ceea ce priveşte „minoritatea azeră din Iran care se ridică la aproximativ 20 de milioane de azeri, temându-se de creşterea naţionalismului şi separarea acestora” . Teheranul a încercat să speculeze orientările separatiste ale minorităţilor, folosidu-se de atragerea acestora în implicarea religioasă şi a „a militat pentru un Azerbaidjan puternic ce a dus la atragerea multor azeri de către regimul clerical, cel puţin teoretic. Relaţiile dintre Iran şi Azerbaidjan s-au rupt în 1992, grăbind astfel apropierea Iranului de Armenia . Relaţiile dintre cele două state au rămas reci, deoarece Iranul a ajutat Armenia în conflictul din Nagorno-Karabh. O dată cu intrarea intereselor europene şi atlantice în regiunea Caucazului, Iranul a ripostat prin găsirea a cât mai multor legături cu Rusia şi satelitul său, Armenia. Ele doresc păstrarea status quo-ului în Caucaz şi respingerea intereselor Turciei, SUA şi UE, şi reorinetarea Caucazului pe axa nord-sud.

 

 

 

Uniunea Europeană

 

Chiar dacă puternice companii europene, cum ar fi BP (British Petroleum), Shell şi ELF, s-au arătat interesate de bogatele zăcăminte de hidrocarburi din regiunea Mării Caspice şi chiar au început să investească în zonă, politica UE privind zona caspică a fost marcată de pasivitate. Deşi direct interesată de bogăţiile Caspicii, în calitate de principal beneficiar al unui coridor energetic Est-Vest, UE a preferat să lase iniţiativa acţiunii în regiunea caspică în seama NATO, SUA şi a aliaţilor regionali ai acestora (Turcia), din dorinţa de a nu înrăutăţi relaţiile cu Rusia (principalul furnizor energetic al Europei). De altfel, interesul UE pentru regiune a fost în continuă scădere de la jumătatea anilor '90.

La începutul deceniului 9, UE părea interesată de regiunea caspică,ca furnizor de hidrocarburi, pe fondul haosului începuturilor din Federaţia Rusă. În acest sens, UE a lansat marile proiecte energetice TRACECA ( Transport Corridor Europe-Caucasus-Central Asia) şi INOGATE (International Oil and Gas Transport to Europe) care ar fi trebuit să lege Europa de regiunea caspică. Dar escaladarea conflictelor regionale din zona caspică şi revenirea în forţă a Rusiei pe piaţa energetică europeană a ds la stagnarea acestor proiecte.

Totodată, UE a decis să nu se implice în soluţionarea procesului de pace din Caucaz, lăsând această sarcină în seama OSCE (organism european aflat însă la mâna Rusiei).

În ultimul timp însă strategiile europene privitoare la spaţiul caspic au fost reevaluate şi coordonate cu eforturile SUA şi NATO. UE a decis să devină mai activă în zona caspică, atât ca mediator al conflictelor, dar şi prin reluarea proiectelor gen TRACECA sau INOGATE. Un prim pas este sprijinirea politicii Turciei, dar şi influenţarea acesteia în normalizarea relaţiilor sale cu Armenia.

[flames]

Geopolitica conductelor de petrol în Caucaz. (aprtea ce mai frumoasa)

 

În dimensiunea spaţiului Eurasiatic putem identfica uşor, daca ne uităm pe o hartă, că singura legătură în afară de cea rusească pentru Asia Centrală nu este decât Caucazul. Bazinul Caspic şi Caucazul face legătura maritimă şi terestră dintre marele teritoriul al Kazahstanului şi Marea Neagră –Turcia. Acest spaţiu identificat încă din antichitate cu o importanţă geoeconomică uriaşă –drumul mătăsii, pare a fi revigorat astăzi.

În lumea modernă interesele acestui spaţiu au aparţinut marilor imperii care l-au dominat începând cu Imperiul Ţarist şi cel Otoman. Rămas pentru aproximativ 70 de ani în sfera directă a URSS care datorită marimii şi slabului interes de valorificare, regiunile riverane Mării Caspice au rămas nexploatate.

Dezintegrarea URSS-ului a atras imediat atenţia asupra Asiei Centrale şi Caucaz, aici începând a se construi bretele de conducte, care o dată cu acestea au modificat şi orientările politice ale statelor în cauză; ţările Caucazului: Georgia, Armenia, Azerbaidjan; ţările Asiei Centrale: Kazahstan, Turkmenistan, Uzbekistan, Kyrgizstan, Tajikistan.

„Puternicile interese ale SUA în bazinul caspic datează de pe vremea URSS, astel că principalele componente ale politicii de după 1991 ale SUA au fost de a ajuta noile state să se dezvolte şi să fie independente şi să devină pieţe libere” .

Problemele alimentărilor cu petrol ale ţărilor occidentale au ţinut stabilitatea marilor câmpuri petrolire ale Orientului Mijlociu. Frica occidentului că economiile lor ar putea îngheţa în condiţiile scumpirii petrolului datorită instabilităţii marilor ţări exportatoare , au dus la căutarea unor noi alternative şi orientarea către alte spaţii bogate în resurse.

„Adiţional, SUA a crezut şi încă mai crede că extragerea de resurselor naturale din regiune poate fi o alternativă sursei de petrol şi gaze naturale în acest timp când Sudul Asiei şi Orinetul Mijlociu au devenit din ce mai instabile politic. U.S. caută să facă sigure aceste resurse pentru dezvoltarea companiilor americane, ca interese de afaceri cu ţările prietene” .

Pentru stabilitatea zonei Euroasiei „Turcia devine astel cea mai implicată în regiune să ajute la independenţa noilor ţări şi multiplele rute de acces să fie dezvoltate pentru exportul resurselor din regiune” .

Cel mai important actor din punct de vedere geopolitic în zonă a devenit SUA, interesele acesteia nu se rezumă doar la interesele economice ci şi la cele de a se implica activ în democratizarea şi stabilitatea zonei

„Poziţia U.S. a fost şi este ca Rusia să nu poată avea monopolul conductelor şi aceste conducte să nu treacă prin Iran, datorită situaţiei politice din această ţară. În vestul Caspicii a fost propusă BTC, unde deja există o mică conductă din Baku la Novorrosiysk Rusia, port în nordul Mării Negre, numit Suspa” .

Intrarea intereselor SUA în acest spaţiu deranjează poziţia Rusiei care în continuare vede regiunea Asiei Centrale şi cea a Caucazului ca propia sa grădină şi în continuare încearcă să aibă o poziţie exclusivă.

Poziţia speciaştilor în domeniu arată ca „aceste evidenţe SUA, nu au o politică „anti Rusia” în Marea Caspică. U.S. a insistat asupra suveranităţii noilor state ca aceasta să fie respectate şi toate să aibă abilitatea de a exporta propriile resurse” .

Găsirea unor coridoare energetice alternative pentru trasportul energiei a întâmpinat probleme atât din partea Rusieicât şi datorită condiţiiloor geografice ale Caucazului. „Construirea BTC a fost una dintre cele mai mari proiecte inginereşti din această decadă şi cu certitudine una dintre cele mai mari din vestul Asiei după căderea URSS” .

„Proiectul Baku-Tbilisi-Ceyhan a fost încă de la început un proiect pur economic dar fără a fi lipsită de implicaţii politice. Puternicul caracter politic al al BTCa fost natural, dând astfel un rol crucial în beneficiile pe care le poate aduce ţărilor implicate” .

Începutul proiectului BTC ca rută de transport a avut câteva raţiuni de ordin strategic dar şi social, s-a urmărit în principal găsirea unor alternative care favorizau ţările de tranzit fără ca ele să fie supuse intervenţiei Rusiei şi Iranului .

Prin acest proiect s-a urmărit ocolirea ţărilor cu cea mai mare influenţă din zonă, Rusia şi Iranul şi acest lucru a fost posibil poziţiei celor două ţări caucaziene şi nu în ultimul rând poziţia Turciei de stat pivot pentru Caucaz şi Asia Centrală.

„Pentru a relata raţiunile strategice, Georgia, Turcia şi Statele Unite au acordat încă de la început o mare importanţă în strategia lor externă.

Implicaţiile majore ale oleoductului BTC au devenit un real catalizator pentru cooperarea strategică a noilor state din regiune.

• Într-un prim nivel şi în practicarea termenilor, această cooperare a inclus relaţii mai bune între Georgia, Azerbaidjanul şi Turcia.

• Kazahstanul obţine venituri constante din acest proiect de mai mică intensitate.

• O vreme Turkmenistanul a avut beneficii uluitoare din această cooperare.

• Georgia şi Azerbaidjanul stimulează cooperarea cu Kazahstanul” .

Proiectul BTC „a forţat cooperarea între cele trei ţări implicate în proiect să colaboreze pe mai multe nivele guvernamentale şi generând numeroase „căi de drum” între lideri, birocraţi şi oameni de afaceri din cele trei ţări. Mai mult decât orice, BTC a condus la crearea unui tandem între relaţile celor două state caucaziene Georgia şi Azerbaidjan. Din datele geografice şi politice, tandemul Georgia şi Azerbaidjan, poate duce la crearea unui coridor major de energie cu partenerii euro-atlantici” .

Linia BTC a reprezentat pentru ţările care făceau obiectul proiectului o nouă cale de cooperare la nivel înalt şi de dezvoltare a unor noi concepte în ceea ce priveşte posibilităţile geoeconomice ale acestei zone. Cordonul BTC „ancorează Georgia şi Azerbaidjanul de Europa” . Astfel securitatea acestor zone devine un fel de „sine qua non” pentru dezvoltarea economică a zonei .

„Un factor crucial în construirea adevăratei suveranităţii şi independenţei pentru aceste state constă în posibilitatea de a alege liber strategia politică de securitate şi orientarea. Stabilitatea politică în Caucaz este încă fragilă şi ţările sunt vulnerabile în faţa ameninţărilor interne. Conflictul între Azerbaidjan şi Armenia a rămas nerezolvat, lăsând Armenia în afara acestor proiecte majore regionale” .

Problema ce mai mare pe care a întâmpinat-o proiectul BTC a reprezentat-o conflictul din Nagorno-Karabah. Rezolvarea acestuia, a fost şi rămâne o problemă de securitate regională de primă importanţă, implicând părţile din conflict la un dialog către o cooperare regională vabilă .

Găsirea unui echilibru în zonă pare a fi destul de dificil. Raporturile de putere au fost modificate în favoarea Armeniei, după cum „reiese dintr-un raport al Dumei de Stat din Moscova, în anul 1999 guvernul rus a livrat armament Armeniei în valoare de aproximativ un milion de dolari ceea ce a dus la un dezechilibru major asupra balaneţi de putere din Caucaz” .

„În acest sens ar trebui ca Azerbaidjanul să-şi foloseacă resursele pentru a-şi moderniza armata, aceasta ar duce la o restaurare a echilibrului balanţei de putere. A doua întrebare concentrează legăturile implicaţiilor în schimbarea balanţei pentru negociere. Din start vedem că balanţa va creşte poziţia de negociere a Azerbaidjanului, care are o poziţie relativ slăbită în urma armistiţiului cu Armenia” .

Singura opţiune a Azerdbaidjanului a rămas discutarea asupra „problemelor teritoriilor sale la forurile internaţionale şi de a face presiuni pe lânga acestea pentru recunoaşterea teritoriilor în dispută” .

Un alt aspect care trebuie luat în calcul, constă în faptul că izolarea Armeniei pe viitor datorită creşterii puterii economice a Azerbaidjanului, ar putea duce la o redefinire a raporturilor de forţe. Resursele Azerbaidjanului şi puternica dezvoltare de care se bucură, după opiniile unor specialişti ar duce la o înarmare a acesti ţări şi privirea teritoriilor azere ocupate să fie privite de la egal la egal, fără a mai avea vreun efect organizaţiile internaţionale, exact aşa cum a procedat şi Armenia.

Creşterea în importanţă a zonei Caucazului ca rută comercială, dar şi noua graniţă cu Uniunea Europeană la Marea Neagră a Georgie, face ca diferendele din Caucaz să se discute la nivelul cel mai înalt. Impactul Europei în această zonă începe să se defienească clar pe direcţia găsirii unui consens, dar şi marea atracţie culturală şi civilizaţională este din ce în ce mai greu de stopat de către Rusia şi Iran care s-au opus la toate proiectele din zonă.

„Azerbaidjan şi Georgia văd în viitor o conexiune la scară largă a proiectelor ce le vor realiza. Ambele ţări cooperează cu vestul pe ideea de de integrare cu politica europeană a structurilor politice şi economice” .

Schimbarea vectorilor geopolitici al ţărilor în discuţie au dat bătai de cap politicienilor ruşi „care au văzut în repetate rânduri că e foarte greau să se opună orientării vestice a celor două ţări, Georgia devenind în particular ţinta presiuni ruseşti” .

Singura ţără din Caucaz descoperită presiunilor ruseşti este Georgia. Georgia nu dispune de resurse energeitice pe teritoriul ei ceea ce a dus şi nu o singură dată la conflicte diplomatice cu Rusia.

„Rusia răspunde „adecvat” fiecărei mişcări de încercare a Georgie de a se integra în structurile vestice. Încă de la începutul anilor ’90 Rusia a suportat mişcarea separatistă din Georgia care destabilizau ţara, forţând-o să intre în Comunitatea Statelor Independente şi acceptând ca Rusia să menţină baze militare te teritoriul ei. Moscova continuă ruşinos politicile sale de susţinere a secesioniştilor în nordul Georgiei, Abhazia şi Osetia de Sud. De la Revoluţia Trandafirilor din 2003, mecanismele politicile Moscovei sunt folosite pentru a penaliza Georgia pentru orientarea ei pro-vestică care au devenit făţişe. Primul exeplu a fost intruducerea regimului de vize în Georgia. Rusia subvenţionează guvernele separatiste cu arme şi suportul pentru rebelii din Osetia de Sud în conflictul care s-a reaprins în 2004” .

Lipsa de perspective a Rusie faţă de Nordul Caucazului, afectează grav Georgia, cea dintâi preferă să folosească mecanisme nu tocmai ortodoxe pentru a menţine în sfera sa de influenţă statele CSI din zonă. Politica externă a Rusiei poate fi explicată prin sintagma cerem dar nu dăm nimic în schimb. Menţinerea unei stări de nesiguranţă la nivelul întregului Caucaz face ca aceste ţări să aibă resentimente din ce în ce mai puternice faţă de Rusia, mergând până la desprinderea ce CSI cel puţin în Cazul Georgiei .

Folosirea de către Rusia a şantajului energetic a dus la neîncrederea la întregul popor georgian asupra voinţei de rezolvare a problemelor din Nordul Caucazului. Menţionez aici că Georgia nu este singura ţară supusă unui astfel de tratatement. Rusia şi-a canalizat relaţia cu statele importatorare de energie, pe baza unor raporturi de şantaj, politica promovată de Moscova fiind foarte agresivă în acest caz.

„Rusia foloseşte energia ca un element particular de a exercita presiuni asupra Georgiei. În anul 2001, Rusia a tăiat alimentarea cu gaz natural a Georgiei în ciuda plăţilor pentru energie făcute de compania americană AES Corporation, care opera la staţia de energie Tbilisi (Tbilisi Power Station) şi distribuţia reţelelor din Tbilisi. Cu aceşti paşi Rusia caută să arate Georgiei vulnerabilitatea şi nivelul de dependenţă faţă de Rusia. Acestea îi sevesc în a obliga Georgia să facă concesii în chestiunile de politică externă, şi totodată fiind un teste pentru reacţia comunităţii internaţionale de a readuce Georgia la forma Uniunii Sovietice” .

 

Implicaţiile geostrategice ale oleoductului Baku-Tbilisi-Ceyhan

 

Concretizarea proiectului oleoductului Baku-Tbilisi-Ceyhan va reprezenta un element de profunde modificări geostrategice în era post sovietică a Eurasiei. Implicaţiile directe în regiune ale acestui proiect se vor concretiza în primul rând prin ameliorarea sau chiar întărirea relaţiilor dintre statele caspice, profund deteriorate în momentul actual. În plus, acest proiect va avea importante efecte în ceea ce prieşte dezvoltarea economică a regiunii, dar va reorganiza hărţile politice, decizionale şi nu în ultimul rând mentale din teritoriul caspic. A se vedea harta 3.

Azerbaidjanul şi Georgia vor avea în viitorul apropiat „legături mai strânse cu Europa prin intermediul cordoanelor ombilicale ale liniei constituite. Astfel implicaţiile BTC asupra zonei ar putea fi:

• Pentru Turcia, implicaţiile imediate sunt, o mai bună relaţie cu Rusia, incluzând „culoarul albastru” de gaz metan.

• Pentru Iran oleoductul BTC dă o mai mare greutate independenţei Azerbaidjanului ca actor independent.

• Pentru Rusia înseamnă depoziţiile adiţionale ale statelor din sudul Caucazului ca actori independenţi şi suverani, unde Rusia are o influenţă naturală în această zonă.

• Pentru USA şi Europa, BTC prevede impetuoasa implicare vestică în sectoarele de energie si de securitate ale Caucazului şi Bazinul Caspic, într-adevăr urmăreşte înalta dar aproape uitata ambiţie de a construi un coridor este-vest, unind Europa de Asia Centrală, via Caucaz” .

 

Controlul extragerii şi exportul resurselor majore de energie din Bazinul Caspic a început practic la mijlocul anilor ’90, însă transportarea hidrocarburilor spre pieţele energetice ale lumii (în special Europa) a reprezentat un monopol al Federaţei Ruse. Însă rutele de transport ruseşti, mult prea îndepărtate de potenţialii clienţi, presupuneau un efort uriaş (oleoducte şi transport feroviar) şi costuri pe măsură, care aduceau beneficii minore producătorilor (statele caspice) în urma desfacerii produselor petroliere pe piaţa mondială, via Rusia. O altă potenţială soluţie de transport o reprezintă calea spre sud, prin sistemul de conducte iranian, însă radicalizarea regimului de la Teheran din ultimele decenii şi relaţiile tensionate dintre Iran şi majoritatea potenţialilor clienţi fac acest lucru imposibil. Cea de-a treia opţiune de transport a hidrocarburilor din regiunea caspică este reprezentată de conceptul american al conductelor multiple, pe axa Est-Vest, menit să prevină orice factor de monopol asupra exportului cu energie Caspică.

Gradual devine aparent că se încearcă evitarea unui monopol, astfel să nu existe nici o ţară ori sistem de conducte care să acapareze tot volumul de petrol, care va fi exportat din Bazinul Caspic. Nu există justificări tehnice ori politice pentru continuarea rulării petrolului pe teritoriul Rusiei, şi devine din ce în ce mai clar că opţiunea „Coridorului Caucazian este cea mai fiabilă cale de transport a petrolului în siguranţă catre pieţiele vestice” .

Ruta iraniană a fost considerată cea mai economică şi percepţia generală a fost că politicile aplicate de SUA pentru Iran şi sancţiunile regimului au obstacole majore pentru această opţiune. Ruta iraniană este scurtă dar facilităţile transportului au nevoie de finanţare pentru modernizarea infrastructurii. Aşadar, la o analiză sumară a posibilităţilor de transport ale hidrocarburilor din zona caspică, se pare că BTC reprezintă soluţia cea mai avantajoasă pentru statele caspice.

Un alt obstacol în dezvoltarea programelor de transport caucaziene este reprezentat de însuşi statutul Mării Caspice. Litoralul şi platforma continentală ale Mării Caspice au încă un statut ambiguu, toate ţările riverane (Iran, Rusia, Kazahstan, Turkmenistan şi Azerdbaijan) disputându-şi partea leului din acest spaţiu. Totuşi, acest lucru nu a fost o piedică pentru derularea proiectului BTC, finalizat în mai 2006.

Construirea conductei petroliere Baku –Tbilisi – Ceyhan, în valoare de 2,9 miliarde USD, care va transporta petrolul din Marea Caspică spre pieţele lumii, a fost lansată oficial pe 18 septembrie 2002. Conducta începe la câţiva km la sud de Baku, capitala Azerbaidjanului, şi trece prin teritoriul Georgiei până la portul turc Ceyhan, de la Marea Mediterana.

Construcţia conductei a fost efectuată de un consorţiu de companii petroliere, în frunte cu „British Petroleum (BP), care deţine o cotă de participare de 32,6% , la care se adaugă companiile Statoil (Norvegia), Unocal (SUA), TPAO (Turcia), Itochu (Japonia), TotalFinaElf (Franţa), ENI (Italia), SOCAR (Azerbaidjan) şi Delta Hess (Arabia Saudită)” .

Conducta are o lungime de 1737 km şi o capacitate de transport de 1 milion de barili pe zi, la un cost de transport de aprox. 3,2 USD/baril. La lansarea construcţiei conductei au fost prezenţi preşedinţii Georgiei, Turciei şi Azerbaidjanului, alături de Secretarul pentru Energie al SUA, Spencer Abraham, venit pentru a demonstra sprijinul puternic acordat acestui proiect de către Statele Unite. În acest context, Spencer Abraham a declarat: „Acest proiect este una din cele mai importante surse de energie din punctul de vedere al SUA, cât şi al statelor din zonă.”

Marea Caspică este estimată că deţine a treia mare rezervă de petrol şi gaze din lume, din care o mare parte nu a fost încă prospectată. Prima dată proiectul a fost propus cu 8 ani în urmă, însă a fost întârziat de argumentele cu privire la reantabilitatea financiară a conductei. Pe lângă ruta Baku-Tbilisi-Ceyhan, au mai existat încă două propuneri, pe distanţe mai mici şi cu costuri mai reduse, care însă nu au fost acceptate de către SUA din considerente politice. Oficialii americani au preferat o rută care ar mai slăbi din supremaţia Rusiei asupra reţelei regionale de conducte şi ar exclude Iranul. Totuşi, Directorul BP din Baku a declarat că „noua conductă nu va concura deloc cu cele ruseşti , ci va fi o completare a reţelei deja existente” .

 

Influenţele oleoductului BTC asupra Georgiei

 

Din perspectivă geopolitică, poziţionarea geografică a spaţului statului georgian are o deosebită importanţă pentru evoluţia situaţiei di sudul Caucazului, mai ales în contextul conflictelor dintre Armenia şi Azerbaidjan. La acest fapt a cotribuit şi orientarea pro-occidentală şi pro-americană a politicii externe georgiene, care şi-a manifestat aceste opţiuni imediat după restaurarea independenţei.

Uriaşul potenţial geostrategic şi geopolitic pe care teritoriul georgian l-ar putea avea în regiune l-au intuit şi oficialii de la Tbilisi. Prin valorificarea eficientă al acestui potenţial, statul georgian întrevedea o rapidă trecere din sfera de influenţă economică rusă post-sovietică (de care Georgia depindea energetic), spre cele occidentale. La începutul anilor '90 oficialii de la Tbilisi au convins UE de utilitatea construirii traseului conductelor din planul INOGATE via teritoriul Georgiei. Deşi INOGATE a stagnat timp de un deceniu, pe baza planurilo acestuia a fost construit oleoductul BTC, una din principalele rute de transport ale petrolului caspic spre Occident.

Un pas important pe care Georgia a trebuit să îl facă înainte de construirea oleoductului BTC, a fost depăşirea crizei profunde prin care statul a trecut după Revoluţia Trandafirilor, prin care „a trebuit să convingă că îşi proclamă loialitatea pentru valorile democratice şi bunăvoinţa pentru a continua transformările post revoluţionare.”

Iminenţa construirii unui oleoduct care să asigure transportul petrolului caspic spre Occident, ocolind teritoriile Rusiei şi Iranului a avut efecte regionale imediate în plan diplomatic. „Azerbaidjanul, Georgia şi Turcia au format o echipă şi s-au bucurat de efortul şi susţinere din partea Statelor Unite.”

Echipa turco-georgiano-azeră de pe sfera geopolitică a regiunii Caucazului s-a potrivit perfect intenţiilor SUA în zonă. Sub atenta consiliere a SUA, influenţa Turciei, ca jucător regional, a crescut. Efectele pe termen scurt au fost o oarecare creştere a stabilităţii regiunii, care a ajutat investiţiile americane din Caucaz, izolarea Iranului radical, dar mai ales erodarea poziţiei monolitice a Rusiei în favoarea influenţei Occidentului democratic în zona Caucazului şi Asiei Centrale.

Implicaţii profunde pentru viitorul spaţiului caspic îl are şi cooptarea de către SUA a statelor din această regiune în alianţa împotriva terorismului, dar mai ales implicarea activă a echipei celor trei state în această alianţă.

Strategia SUA în regiune poate fi definită astfel: multiple conducte şi nu numai. ”Interesele nu se mărginesc doar la sectorul energetic, astfel că SUA susţine economiile post sovietice, dezvoltând bazele pieţei libere şi sectorului privat angajand fundaţiile robuste pentru susţinerea creşterii economice, stabilind normele legilor, adresându-se problemelor sociale şi de mediu”

Aplicarea principilor cooperării şi pareneriatului în regiune ar putea duce în scurt timp la rezolvarea conflictelor din zonă şi la stabilizarea regiunii. Însă un principal opozant al planului SUA este chiar Rusia, împreună cu statele care încă gravitează în sfera ei de influenţă, care se opun proceselor iniţiate de Occident şi mai ales de SUA. În acelaşi timp, bine ştiut, aşa zisele conflicte îngheţate în teritoriile ţărilor din sudul Caucazului au prevenit seminficativ dezvoltarea economică şi cooperarea dintre ele.

Recent, regiunea Mării Negre a început să prezinte un interes din ce în ce mai sporit pentru Uniunea Europeană, care îşi îndreaptă perspectivele de extindere pe termen mediu şi lung în aceast spaţiu. În acest context, reluara unor proiecte precum INOGATE sau TRACECA, ori sprijinirea altora asemănătoare corespunde perfect intenţilor europene privind dezvoltarea spaţiului din bazinul Mării Negre şi a regiunilor conexe, cum este spaţiul caucazian. Astfel, implementarea oleoductului BTC şi a altor proiecte asemănătoare care unesc spaţiul caspic de cel al Mării Negre şi implicit de Europa, pe lângă asigurarea securităţii energetice a Europei pot fi folosite ca un ingredient important pentru realizarea conceptului de Europă lărgită.

În acest context importanţa Georgiei şi Azerbaidjanului ca potenţiale membre candidate ale structurilor europene şi transatlantice a căpătat în ultima vreme o semnificaţie specială.

Trebuie avut în vedere şi faptul că resursele din zona caspică pot aduce, pe lângă uriaşe beneficii, şi instabilitate în regiunea Caucazului de Sud, şi-aşa tensionată. Un prim efect negativ al evoluţiei din ultima perioadă a regiunii este frica Rusiei faţă de accentuarea influenţei Occidentului în regiune, care ar intra în conflict cu interesele sale în regiune şi chiar i-ar periclita securitatea naţională.

Experţii ruşi au admis faptul că realizarea oleoductului BTC poate veni în conflict cu interesele Rusiei în regiune . Politicienii ruşi au avut ideea de a restaura imperiul vechi. Forma modernă care s-a manifestat în conceptul numit „imperiul liberal” se baza pe extinderea influenţei economice şi pentru început a fost propusă restaurarea controlului economic asupra întregului spaţiu post-sovietic, deci şi asupra regiunii caspice. Trebuie menţionate în acest sens criticile Rusiei asupra Georgiei cu privire la orientarea acesteia spre Occident, dar şi presiunile exercitate asupra guvernuli de la Tbilisi incluzând implementarea proiectului oleoductului în afara teritoriilor Georgiei, ceea ce ar fi dus la perpetuarea depenenţei energetice a acesteia faţă de Moscova.

Aşa cum era de aşteptat, partenerii strategici ai Rusiei în regiune (Iranul şi Armenia) s-au opus realizării proiectului coridorului energetic între Caucaz şi Occident şi nu doresc extinderea acestuia spre Asia Centrală. Armenia nu doreşte întărirea poziţei Azerbaidjanului în regiune care ar putea avea ca efect o soluţionare a conflictului din Nagorno-Karabakh în favoarea acestuia din urmă. Iranului îi displace întărirea poziţiilor Occidentului şi mai ales ale SUA în regiune, cu care este în conflict de mai bine de 3 deceneii.

 

Influenţele asupra Azerbaidjanului

 

 

Ca o privire generală asupra lucrurilor, prima implicaţie geopolitică care se deduce din traversarea oeloductului Baku-Tbilisi Ceyhan pe teritoriul Azerbaidjanului, este creşterea independenţei faţă de Rusia, în termenii rutelor de export al petrolului şi gazelor naturale şi o nouă construcţie economică, politică şi de securitate realizată împreună cu Turcia.

Conducătorii politici ai Azerbaidjanului au tratat linia BTC mai mult ca un bun geopolitic decât ca pe un beneficiu economic. De fapt liderii au preferat ruta vestică în detrimentul celei ruseşti sau celei iraniene, realizând astfel o mai bună independenă şi suveranitate cu ajutorul Turciei şi Vestului. În acelaşi timp, BTC a fost în paralel şi un instrument de dezvoltare, căci aşa numitul coridor „Est-Vest” a adus prosperitate şi pentru segmente conexe, precum transportul sau telecomunicaţiile. Sub aspect strict politic, acest coridor poate pune Armenia într-o izolare politică şi economică. Totodată BTC a servit drept intrument pentru Baku în negocierile chestiunilor conflictului din Nagorno-Karabakh. Din toate punctele de vedere, BTC rămâne pentru Azerbaidjan un instrument de prosperitate.

BTC are un impact important asupra guvernării şi democraţiei din Azerbaidjan. Ca un paradox, majoritatea ţărilor care o industrie dominată de resursele de petrol şi gaze au avut problemele cu democraţia, drepturile omului, guvernarea şi corupţia. Din acest punct de vedere Norvegia este singura excepţie. Rămâne de văzut în anii următori dacă exportul de petrol prin BTC, din Baku către pieţele vestice, Azerbaidjanul va emula din modelul Norvegian în ceea ce priveşte sistemul de guvernământ. Alegerile din această ţară continuă să rămână cele mai problematice privind aspectul dezvoltării democraţiei.

Un alt proiect, care de fapt a fost creat la recomandarea instituţiilor internaţionale, a fost acela de a pune bazele SOFAR (State Oil Fund of the Azerbaijan Republic). Statutul acestei companii care a fost aprobat în decembrie 2000, a fost acela ca directorul executiv să raporteze direct preşedintelui statului azer. SOFAR este o nouă instituţie în Azerbaidjan şi cere o mare stabilitate şi un managemant performant.

Efectele directe ale BTC în Azerbaidjan emerg chiar din asigurarea siguranţei oleoductului, acesta fiind gândită ca fiind cea mai sigura conductă din lume din punct de vedere tehnic. „Riscuri reale există, şi acestea nu trebuie subetimate. Astfel putem identifica câteva dintre ele:

• Terorismul internaţional. Azerbaidjanul a experimentat de-a lungul scurtei sale istorii recente 32 de acte teroriste de la autobuze, apartamente, la conducte de petrol care au sărit în aer. Diferitele grupuri criminale şi politice au folosit terorismul pentru a-şi atinge scopurile. Guvernul a identificat câţiva dintre actori: armenii, cecenii, şi lezinii care au făcut presiuni asupra guvernului. Grupările internaţionale teroriste precum PKK şi Al-Qaeda au ameninţat de asemenea integritatea oeloductelor.

• Conflictul cu Armenia. Azerbaidjanul a fost angajat într-o dispută teritorială cu Armenia din 1988. Conflictul care a izbucnit de la cererea Azerbaidjanului asupra zonei Nagorno-Karabah, a avut ca rezultat ocuparea a peste 17% din teritoriul Azerbaidjanului de către Armenia.

• Revărsarea altor conflicte din Caucaz. De peste zece ani zona Caucazului a arătat că simplele conflicte interioare se revarsă asupra altor state. Aici e vorba despre cazul Ceceniei şi Daghestanului din Rusia. Azerbadjanul nu este protejat de aceste grupări criminale care destabilizează regiunea creînd o situaţie de risc care ar putea ameninţa stabilitatea energetică şi infrastructura.

• Micul hoţ. BTC este îngropată în pământ, dar alte conducte şi unităţi de stocare reprezintă un grad de risc crescut în faţafurturilor de hidrocarburi de către grupări infracţionale, care de cele mai multe ori sunt foarte bine organizate.

• Politici de protecţie şi metode. Azerbaidjanul lucrează cu vecinii şi parteneii săi pentru a proteja zonele critice ale infrastructurii energetice ale ţării. Aceste măsuri de protecţie cuprind câteva nivele, printre care: O securitate sporită acordată liniei BTC; Acorduri cu Georgia şi Turcia; Efortul regional (GUUAM); Parteneriatul cu NATO şi SUA;” .

Alte implicaţii ale liniei BTC constă în relaţiile externe ale Azerbaidjanului cu ţările vecine.

Relaţiile cu Rusia sunt destul de reci deorece Moscova s-a opus construcţiei BTC. Rusia priveşte oleoductul BTC ca stând în spatele U.S., aceast proiect animă descreşterea economică şi influenţa politică a Kremlinului în Caucaz şi sparge monopolul rusesc asupra petrolului şi gazelor naturale pe cele mai importante rute. Oamenii politici, cercetătorii şi economiştii ruşi au clasat BTC ca fiind un proiect neviabil, referindu-se doar la poziţia geostrategică pentru construirea ei.

Iranulul a fost agresiv şi s-a opus încă de la început construcţiei BTC. Theranul reclamă nerezolvarea statutului teritorial al Mării Caspice, şi s-a arătat nemulţumit de faptul că firmele iraniene au fost excluse din „contractul secolului” sub presiunile puternice ale SUA. Iranul priveşte cu îngrijorare Azerbaidjanul care continuă să se dezvolte economic, politic şi eventual militar şi se teme ca o eventuală explozie economică a statului azer să nu producă o mişcare secesionistă în provinciile sale din nord, dominate de etnici azeri, care ar putea aspira la crearea Azerbaidjanului Mare. Totodată politicile BTC, care asigură prosperitatea Azerbaidjanului, îngrădesc interesele economice ale Iranului în zona caspică.

Azerbaidjanul a făcut progrese în relaţiile sale externe şi este susţinut cu fermitate de către ţările din Ununea Europeană şi de SUA. Îmbunătăţirea relaţiilor sale cu Turcia şi Georgia a făcut posibilă în ultima vreme creşterea prezenţei Ununii Europene şi a SUA în regiunea caspică.

Probabil cel mai mare perdant al acestui proiect este Armenia. Acest fapt s-a datorat poziţiei Armeniei de a nu ceda teritoriile ocupate care i s-au oferit la schimb cu construirea oleoductului, linia armeană fiind cea mai scurtă şi profitabilă din punct de vedere economic.

[flames]

Harta minorităţilor din Sudul Caucazului.

 

Minorităţile din Georgia.

 

Ca toate ţările din Caucaz, Georgia a fost o ţară multietnică o lungă periodă de timp. O dată cu dezmembrarea URSS-ului s-a produs un fenomen de retragere a minorităţilor prin emigraţie, ceea ce a dus la schimabarea compoziţiei etnice a acesti ţări. „În timp ce în anul 1989 minorităţile erau 29,9% din totalul populaţiei, numărul lor a scăzut dramatic la 16,2 % într-o perioadă de 13 ani . Potrivit ultimului recensământ, există două mari grupuri etnice, Azeri şi Armeni, cu 6,5% şi 5,7% din populaţia respectivă. Alte minorităţi sunt:Ruşi 1,5%, Osetieni 0,9%, Yezidi 0,4%, Greci 0,3%, şi Evrei 0,1%” .

O problemă actuală cu care se confruntă Georgia şi care îngrijorează opinia internaţională şi organizaţiile de monitorizare constă în „creşterea sentimentelor xenofobe ale populaţiei georgiene asupra minorităţilor şi discriminarea şi izolarea acestora, alimentate de stereotipuri media” .

„În general membri ai publicului şi oficiali ai statului neagă faptul că minorităţi, comunităţile acestora, sunt sau au fost expuşi discriminării sau intoleranţei” .

Modul în care populaţia georgiană priveşte statutul minorităţilor îngrijorează nu numai organizaţiile internaţionale dar şi guevernul central. Acest gen de xenofobie nu face decât să crească frustrarea în rândul minorităţilor, ele cerând ajutorul statelor vecine.

„Georgienii privesc grupurile etnice rezidente pe teritoriul Georgiei ca pe nişte oaspeţi, iar dacă aceea nu vor să se integreze în societatea Georgiană, se pot întoarce în ţările de origine. Există un scepticism particular asupra minorităţilor locuitoare de-a lungul graniţelor cu Armenia şi Azerbaijan , ei fiind priviţi deseori ca uşor de manipulat de către ţările native iar plângerile acestor comunităţi tind să fie privite cereri separatiste” .

„Etnicii azeri locuiesc în zona de sud-est a Goergiei în regiunea Kveno-Kartli, şi mai puţin în zona marnueli, Dmanisi, Gardabani şi districtul Bolnisi” .

Populaţia azeră din Georgia, o dată cu creşterea nivelului cultural şi economic îşi regăsesc paternurile etnice şi culturale în ţara de origine. Situaţia creată referitor la minorităţi cel puţin la cea azeră din statul vecin Georgia se datorează deportărilor msive din anii ’40 din ordinul lui Stalin. „În 1990 azerii din regiunea Kvemo Kartli au cerut autonomia dar curentul în rândul azerilor a fost prea slab că să secesioneze regiunea” .

Etnicii Armeni locuiesc în special în districtul Akhalkalaki şi Ninotsminda în regiunea Javakheti, încorporată în regiunea sud-vestică, mai amestecată etnic, a Samtskhe-Javakheti”

Situaţia armenilor din Georgia are mai multe aspecte aceştia fiind mult mai conştienţi de paternitatea lor şi de încercările subtile ale Georgie de a deveni un stat cu oputernică influcnţă în zonă.

„Fuzionarea celor două provincii Samtskhe şi Javakheti, datorită căreia oraşul amestecat etnic Akhaltsikhe a fost stabilit ca o capitală administrativă, a fost intâmpinat cu împotrivire printre Armeni” .

Armenii au deja o mişcare naţionalistă şi separatistă în Georgia, mişcarea Virk, care de multe ori a dat bătăi de cap autorităţilor de la Tbilisi, „aceştia încercând să secesioneze regiunile Javakheti de Samtskhe şi promovează un statut autonom pentru Javakheti” .

„Condiţiile socio-economice în regiune sunt sărace iar economiile locale sunt dependente în cel mai mare grad de prezenţa bazei militare Ruse din Akhalkalaki, care este programată pentru închidere în 2007. Sunt argumente că retragerea Rusiei din regiune va duce la creşterea frustrărilor, tensiunilor şi intensificarea cererilor de secesiune” .

Optica asupra minorităţilor din Georgia a avut doua etape majore. Prima s-a manifestat după 1990 când „conceptul etnic şi naţionalist a dominta sfera politică, minorităţile erau privite ca oaspeţi în Georgia, politică care a dus după accederea la putere a preşedintelui Eduard Shevardnadze la pierderea de facto a controlului teritoriilor regiunilor Abhazia şi Sudul Osetiei, regiuni cu o compoziţie etnică diversă” .

Al doilea moment a avut loc în anul 2003 în timpul Revoluţiei Trandafirilor. Încercările Guvernului de a opri xenofobia din rândul populaţie cu toate că Georgia şi-a armonizat legislaţia cu privire la discriminare.

 

Minorităţile din Azerbaidjan

 

După conflictul din „Nagorno-Karabah aproximativ 300000 de armeni au părăsit Azerbaidjanul, ca în prezent aceştia să reprezinte doar 1,5% din totalul populaţiei azere” . „Cea mai mare etnie din Azerbaidjan o reprezintă lezginii cu 2,2% din totalul populaţiei. Al doilea mare grup este format din talyshi cu 1,8% şi locuiesc de-a lungul graniţei cu Iranul. Alte minorităţi sunt reprezentate de ruşi -1%, avari -0,6%, turcii meskhetini -0,5%, tătarii cu 0,4%, ucrainienii 0,4%, tsakhursii -0,2%, georgienii -0,2%, tats -0,13%, evrei -0,1% şi udi cu 0,05%” .

Datorită faptului că azerii reprezintă aproximativ 90% din totalul populaţiei, aceştia nu se confuntă cu grave probleme minoritare. Armenia este un stat etnic omogen ceea ce nu mai face obiectul de studiu la probleme minoritare.

 

Harta religioasă a Caucazului (a se vedea harta 7).

 

Analiza hărţii religioase a Caucazului presupune un demers la fel de intens ca şi în cazul analizei etnice s-au lingvistice. Întâlnim aceaşi problemă ca şi în celelalte două analize, aceea a mari diversităţi pe care îl deţine acest spaţiu.

Pentru a înţelege cât mai bine această hartă în sensul nu de cartografie ci de spaţiu spiritual, mă voi opri numai asupra aspectelor istorice care au modelat acest spaţiu.

Marile spaţii spirituale s-au întâlnit în această periferie a lumii. Din acest aspect nu trebuie neglijată Rusia, care prin politicile sale, începând cu desenarea noilor graniţe la nord de spaţiul caucazian, a modelat la rândul ei spiritual acest spaţiu, folosindu-i pentru interesele sale geopolitice.

O dată cu creşterea importanţei celei de-a treia Rome şi rolul nou pe care îl juca Moscova cu noile graniţe imperiale, devenea din ce în ce mai clar că „Rusia ţaristă avea să devină singura monarhie suverană creştin-ortodoxă, şi în 1589, după multe eforturi patriarhii ortodocşi din Alexandria, Ierusalim şi Antiohia au numit un patriarh independent în Rusia” .

Cucerirea de noi spaţii a adus Rusia mai aproape de graniţele Caucazului devenind în acelaşi timp şi frontieră religioasă. Această apropiere de Caucaz a devenit fructuoasă pentru Georgia, stat creştin care era înconjurat de imperii musulmane, „acesta trebuind să plătească tribut persanilor şi otomanilor, astfel, devenea necesară apropierea dintre georgieni şi noile colonii ruseşti, georgienii invocând imaginea profanată a creştinismului solicitând ajutorul rusesc” .

Probelemele religioase care se ridicau acum în Caucaz i-au îndemnat pe locuitorii şi căpeteniile acestora către pragmatism. De exemplu, în perioadele năvălirilor din nord a populaţiilor musulmane, venind pe ruta Daghestanului de azi asupra celor două state creştine dar mai ales asupra Georgiei, a făcut ca aceşti să ceară ajutor tot musulmanilor, dar la sud în Imperiul Otoman .

Astfel acesată solidaritate religioasă pare că nu a funcţionat întotdeauna între creştinii din Caucaz şi cei din Rusia . Cele două state creştine din, Georgia şi Armenia erau adesea supuse sub presiunile perşilor şi otomanilor. Singura lor opţiune a fost de cere protectoratul Rusie asupra lor.

Guvernele ruseşti, otomane şi persane adeasea foloseau religia pentru propriile scopuri geopolitice slâbind fragilele state caucaziene.

La începutul secolului al XVIII-lea „zona de nord a Caucazului s-a dovedit a fi şi mai instabilă din cauza numeroaselor popoare musulmane care se răfuiau între ele, astfel, kabardinii îmbrăţişând religia islamică nu i-a împiedicat pe aceştia să creeze adevărate dezastre în raidurilor lor asupra Crimeei” . Pentru pacificarea zonei care aducea grave prejudicii Rusiei în zona de nord a Caucazului şi Peninsula Crimeea, „P.S. Potemkin a introdus pentru prima dată ideea de recreştinarea Caucazului lucru care avea să se înfăptuieze aşa cum reiese din testamentul lui Petru I, prin întemeirea unui fort în nrodul Daghestanului a cărei denumire avea să fie Drumul Sfânt” .

Încercările de evanghelizare a regiunii nu au avut efectul dorit trezind suspiciunile perşilor şi otomanilor.

Georgia şi Armenia au devenit astfel obiecte de troc pentru imperiile care le înconjurau, iar în perioadele de slăbiciune ale unui imperiu ele deveneau state tampon, urmând să fie ţinta unor noi agresiuni când balanţa de fprţă se schimba.

Nici argumentele legitime asupra creştinării sau islamizării nu prea erau valide.

„Guvernul Rusiei a avut dispute cu Imperiul Otoman asupra suzeranităţii asupra Kabardiniei şi efortul lor legitim de recreştinare. Unele argumente au fost de justificare originilor acestei populaţii care a fost creştină în trecut, alte sugestii au prevalat pentru islam, de-a lungul timpului aceste populaţii au fost creştine numai cu numele ele rămânând la bază păgâne ” .

Perioadele de creştinare erau urmate de cele de islamizare, dar spre sfârşitul secolului al XVIII-lea „Caucazul a fost lovit de un puternic val islamic adus de dervişi Nakshbandi şi misticul ordin Sufi” . „Dezvoltarea sufismului în Caucaz şi Volga Inferioră a coincis cu sosirea ruşilor în acest spaţiu. Iar după anul 1859 când Rusia ocupa Caucazul acest curent era deja epuizat” .

„Către 1780 în Caucaz a luat naştere un curent anti-rus şi anti-creştin susţinut de Sheikh Mansur care a avut rezultat direct creşterea influenţei sufismului asupra Caucazului” . Reacţia musulmanilor la noile provocări pe care le ridica Rusia, a fost de declanşarea războiului sfânt jihad, zăzboi care a luat sfârşit prin înfângerea musulmanilor şi deportarea acestora sau fuga lor în

În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea Rusia şi-a schimbat optica şi modul de abordare asupra regiunii caucaziene „nevoile Rusiei” .

După anul 1783 Rusia intră într-adevăr în Caucaz oferind protecţie Georgiei care a făcut un tărg prost, oferindu-i în schimb să fie recunoscută ca putere dominantă. „După două decenii regatul Gergiei era abolit şi familia imperială alungată, iar protecţia rusă nu s-a făcut deloc simţită când capitala Georgiei, Tbilisi, a fost jefuită de persani în 1795” .

„Interesele Rusiei în această regiune au fost servite de o nouă clasă socială mai educată şi occidentalizarea elitelor militare şi a administratorilor guvernamentali. Reprezentarea tipică de epoca raţiunii, şcoliţi în conceptele legii, tacticii militare, ei au adus idei noi şi ideile de guvernare” .

Gândirea iluministă a intrat în Caucaz pe filiera rusească, aceştia au adus gâdirea ateistă cel mai bine reprezentată de adminstraţie, armată şi intleghenţia imperială. După cucerirea întregului Caucaz, Moscova a dormat aici noi centre administrative după modelul altor regiuni cucerite şi s-au folosit de experinţele din trecut pentru a integra cât mai repede noul spaţiu. Administraiţia rusească a guvernat pe principiul divide şi cucereşte, reuşind acomodarea cu marea diversitate de neamuri şi limbi a Caucazului. La sfârşitul secolului al XVIII-lea Rusia a numit un guvernator cu titlu oficial de „gardian şi patron al varietăţii non-creştine” .

Intelighentia rusească a dezvoltat pe teritoriul Azerdbaijanului de azi ideile iluministe, schimbând pentru totdeauna mentalitatea elitei musulmanilor prin introducerea ideii de secularitate asupra conducerii statului. „intelighentia locală care era panislamică de factură iluministă, nu a fost niciodată introdusă in Ulema, ideile lor rămânând pentru totdeauna la stadiul de proiect”

Uriaşul efort de creştinare al Imperiului Rus în această zonă nu a implicat numai administraţia şi structurile laice ale statului, ci şi structurile eclezistice prin preoţi trimiş de patriarhia da la Moscova şi călugării după Volga.

După 1800 Moscova a conştientizat marea importanţă strategică pe care o reprezintă Caucazul pentru planurile imperiale, astfel încât au asigurarea graniţelor devenea imperios necesară. Rusia a construit o serie de forturi şi aşezări militare din Georgia până în Azerbaidjanul de azi, formând o linie defensivă care să reziste presiunilor militare venite din sud.

În această perioada au fost „creştinate multe din populaţiile non-creştine din nordul Caucazului, astfel, kabardinii au fost creştinaţi şi populaţia a luat nume ruseşti” .

Intrat în directa sferă de influenţă rusescă, spaţiul religios a suferit noi mutaţii. Dacă până în secolul al XVIII-lea Caucazul a fost ţinta presiunilor când a celei creştine când a celei islamice, după această dată funcţia religios cerştină a dominat întregul spaţiu în detrimentul celei islamice. Popoarele ce nu au put fi creştinate, în special musulmanii din nord şi sud, au fost parţial izolate dar tolerate.

După revoluţia din 1917 şi preluarea puterii de către bolşevici şi până la căderea URSS-ului, a fost promovat ateismul dar funcţia religioasă nu şi-a pierdut caracterul pe deplin.

Astăzi Caucazul prezintă unele particularităţi religioase asemănătoare cu cele din Balcani. Zona este o falie culturală şi religioasă, în care se întâlnesc două mari religii cea creştină şi cea islamică. Astfel, Georgia şi Armenia sunt predominat creştine, Georgia fiind creştin-ortodoxă iar Armenia fiind creştin-monofizită . Azerbaidjanul în schimb este predominant islamic-shiit.

Dacă spaţiul creştin din Caucaz pare destul de diversificat din cauza celor două tipuri de culte, nici spaţiul islamic nu este mai prejos. Astfel, găsim în Azerdbaijan, ţară predominant islamică, trei forme diferite de culte islamice: cel shiit, cel sunnit şi cel safavid.

La începutul secolului al XIX-lea, imperiile islamice scădeau în putere lasând loc Rusiei de a domina Asia Centrală şi Caucazul. Rusia a colonizat, rusificat şi creştinat Caucazul, marginalizând musulmanii din regiune. În perioada sovietică, a fost introdus ateismul ca religie de stat, dar a tolerat celelalte religii din Uniune.

În Azerdbaijan, 90% din populaţie este musulmană, dintre care aproximativ 65-70% sunt shiiti şi 30-35% sunt sunniţi .

[flames]

Anatomia Conflictelor din Caucaz (si asta o sa va placa)!!!!

 

 

Autonomia ca situaţie de conflict.

 

Studiul de faţă face referire la situaţia conflictelor entice din zona Caucazului şi încercă să definească perspectivele teoretice asupra cauzalităţii şi efectelor generate în această regiune.

Datorită erupţie conflictelor etnice şi politice din ultima decadă a secolului XX şi început de secol XXI la nivelul întregii lumi a devenit necesară crearea de centre de cercetare asupra acestor fenomene în instituţiilor academice de mare importanţă şi nu numai.

„Încă din anii 50 conflictele etnopolitice au crescut ca o sursă de îngrijorare în arena internaţională. A culminat după Războiul Rece cu escaladarea conflictelor în Uniunea Sovietică şi Yugoslavia. Un număr de conflicte au izbucnit între grupurile sociale şi etnice în anumite zone ale lumii Africa şi Sudul Asiei, în statele post comunistre ale Europei Estice şi în Eurasia, la fel ca şi în Europa Vestică” .

Uniunea Sovietică a creat o situaţie fără precedent în plan intern, politicile luate de către Kremlin asupra congomeratului etnic din Imperiu nu au vizat niciodată situaţiua reală, recurgându-se la soluţii ad-hoc, şi contradictorii. Lipsa unor perspective pragmatice asupra etniilor, a dat posibilitatea elitelor ce se formau in mediile universitare ruseşti să îşi creeze o identitate etnică, fapt care în contextul anilor 1990 a contribuit la segregarea rapidă a Uniunii.

În Caucaz se pot identifica două tipuri conflictuale, localizate geografic pe axa Nord-Sud: în Nord avem autonomia care generează situaţia de conflict şi în Sud care poate fi caracterizată ca o situaţie tipică de conflict etnopolitic.

„Dezintegrarea statului i-a sfârşit, acum este vremea paranoii. Naţionalismul a creat comunitatea fricii, grupurile sunt reţinute de condamnarea la care au fost supuse, de aceea ele depind de asigurarea securităţii lor. Oamenii devin „naţionalişti” când le e frică: ei caută răspunsul la o singură întrebare Cine mă va proteja acum?” .

Acest paragraf este destul de relevant pentru a înţelege fenomenul conflictual referitor la dimensiunea etnică şi politică a Caucazului. Naţionalismul a lăsat spaţiul manifestării sale unor tendinţe maladive care au ca efect exacerbarea fricii în rândul populaţiilor. Toate cele trei ţări ale Caucazului se confruntă cu asemenea probleme, diferenţa majoră făcându-se între populaţia majoritară care este reprezentată prin aparatul de stat şi formele sale de integritate şi cea minoritară care se simte represată şi caută metode de izolare faţă de centrul care nu le reprezintă. Dinamica internă a etniilor este una centrifugală, acestea încearcă să găseacsă soluţia propriei securităţi dicolo de graniţele politice ale statului gazdă.

Unii cercetărori au încercat să găsească noţiunile teoretice asupra conflictelor în trecutul agitat al comunităţior caucaziene.

„Presupunerea dominantă că aceste conflicte etnice sunt vestigiile trecutului primitiv au fost revizuite şi eventual abandonate, în partricular cu privire la răspândirea conflictelor etnice către regiuni mai puţin dezvoltate” .

„Mobilizarea etnică în jurul populaţiilor minoritare în state multietnice au dus la cereri pentru autoconducere (autonomie teritorială) sau pentru secesiune totală” .

Soluţiile găsite de populaţiile minoritare în evitarea conflictelor se poate rezuma la cererea acestora de autoguvernare şi obţinerea autonomiei, aşa cum reiese din paragrafele de mai jos.

„Mulţi teoreticieni au găsit că soluţia implicată în autonomiile regionale au de a face efectiv cu conflictele etnice. De exemplu: Ted Gurr a argumentat că „negocierea autonomiei regionale s-a dovedit a fi un antidot efectiv pentru războaiele etnopolitice de secesiune în vest şi în statele lumii a III-a” .

„De asemenea, Kjell Ake Nordquist a observat despre crearea unei autonomii o regiune intra-statală autoguvernată -ca un mecanism de rezolvare a conflictului- într-un conflict intern armat sunt încheieri teoretice, foarte adesea o obţiune practică pentru ambele părţi” .

Alte teorii arată dificultăţile de a înţelege fenomenul minoritar în dinamica sa de a atinge stadiul autodeterminării, el trebuie privit şi din perspectiva necesităţii statelor de aşi menţine integritatea.

„Autonomia regională implică introducerea etnoteritorialităţii –controlul teritorial legat de etnicitate. Guvernele centrale sunt fără doar şi poate universal împotriva acceptării cererilor de autonomie din mai multe motive:

• Primul şi cel mai important, ele se tem ca asigurarea autonomiei teritoriale a unui grup minoritar nu ar fi decât primul pas către secesiunea eventuală a regiunii.

• Al doilea, recunoaşterea autonomiei unei regiunii poate fi percepută ca o discriminare împotriva altor locuitori ori grupuri” .

• Al treilea, „autonomia măreşte riscul intervenţiei de către un stat străin afiliat cu populaţia minoritară specifică” .

Finalitatea rezolvării conflictelor ce au ca scop obţinerea autonomiei este greu de precizat din punct de vedere teoretic datorită multitudinii factorilor ce afectează fiecare caz în parte. Cercetărorii au găsit răspunsuri referitor la autonomia regională cu câteva rezerve. Singura rezolvare fiind compromisul care a demonstrat fragilitatea sa asupra regiunilor în cauză ,exemplul fiind dat de ”autonomia provizorie a bascilor în Spania 1980, Miskitos din Nicaragua în 1990, Nagos în India 1972 şi Afari în Etiopia în 1977” .

Soluţiile de compromis au dus aproape în toate cazurile menţionate mai jos, la efecte politice nebănuite cum ar fi: subminări de autoritate, răfuieli politice sângeroase, atentate.

Compromisul fiind calea evitării conflictelor majore, putem spune ca unele minorităţi au o dinamică asemănătoare celei telurice, eliberările exterioare de energie ca în cazul bascilor şi irlandezilor se fac prin acţiuni repetate, de mică şi medie amploare evitându-se astfel conflictul deschis. Soluţia de compromis din Europa de Vest, unde minoritatea şi majoritatea au acelaşi grad de cultură politică şi aceleaşi avantaje economice, diferă faţă de situaţia statelor din fosta Uniune Sovietică.

Cercetătorii au căzut de acord asupra faptului că dezinetegrarea a „trei federaţii comuniste se datorat carecterului lor etnofederal. În fiecare caz trezirea structurilor centrale statale şi eventualale disoluţiii au fost relaţionate în mod intim cu politicile centrifugale provocate de puternice elite naţionale, în republici definite din punct de vedere etnic. În fosta URSS, tendinţele centrifugale ale republicilor Baltice, Caucazul şi Rusia însăşi au contribuit semnificativ la propria disoluţie.”

Autonomia înţeleasă din punct de vedere politic şi legal se „referă la puterea instituţiilor sociale de administrarea propriilor afaceri prin promulgarea de legi. În legile internaţionale autonomia înseamnă că o parte a unui teritoriu statal este autorizată să se autoguverneze în condiţii stricte prin promulgarea de legi şi statute, dar fără constituirea unui stat propriu” . Autonomia teritorială se refeă în general la posibilitatea unui grup etnic de a se autoconduce într-o anumită măsură. În contrast cu aceasta autonomia cultuarlă nu are un teritoriu specific şi face referire în general drepturile pe care aceştia şi le capătă pentru păstarea limbii culturii, istoriei etc.

„Avocaţii etnofederalismului argumentează că autonomia este efectiv un mecanism de rezolvare a conflictului şi faptul că următoarele federalizări ale statelor multietnice de-a lungul liniilor etnice ajută la prevederea unor astfel de conflicte. Sunt de asemenea motive considerabile pentru a argumenta că instituţia autonomiei teritoriale poate conduce nu către pace interetnică şi cooperare şi mai degrabă poate mări mobilizarea etnică, măreşte secesionismul, chiar şi conflictele armate. După prezentarea cazului logic împotriva autonomiei teritoriale, cazul specific al Caucazului de Sud şi în dezvoltările ulterioare lui 1991 în republica Georgia” .

Autonomia teritorială înţeleasă ca „autoguvernare cum este stipulat în Carta ONU –liberă de referinţe despre suveranitate ori independeţă – în felul acesta evitându-se în mod automat conflictul ce pune în pericol integritatea statelor” .

Orice demers analitic asupra autonomiei în contextul fostei Uniuni Sovietice nu poate fi înterpretat în mod real dotorită faptului că în Uniune nu a existat o autonomie adevărată. Primul argument care trebuie observat în acest sens este tocmai statutul Uniunii Sovietice, paradoxal Uniunea ar fi trebuit să fie în sensul formei gramaticale o uniune, ceea ce presupune existatenţa mai multor state în cadrul unei forme de guvernământ, dar Uniunea Sovietică s-a comportat mai degrabă ca un stat unitar .

Argumetele explicate mai sus nu au o bază foarte solidă chiar dacă rolul avut de Uniunea Sovietică era unul unitar, „autonomia operează cu privire la conflicte este sau se constituie prin simboluri şi instituţii care au o anumită structură” .

Teoreticienii autonomiei nu au căzut întru totul de acord asupra acestui fenomen. Unii cercetătorii argumentează prin faptul că obţinerea unei forme de autonomie date de către guvernul central a fost posibilă în mai mare măsură „acolo unde minorităţile au avut cele mai multe doleanţe dar au şi fost într-un grad într-un grad mare de conflict cu guvernul central” , alţii spun că „deşi au fost create mai mult de 30 de regiuni autonome între anii 1920 şi 1930 nu au fost rezultatul acestor cereri” .

În imperiul nou creat pe bazele federalismului etnic, etniile au primit un anumit statut, dar care nu era expresia elitelor minoritare, ci propria voinţa a lui Satlin .

Impactul politicilor lui Gorbaciov începând cu anul 1986, trebuiau să ducă la încrederea în regim şi creşterea iniţiativei cetăţenilor, în afara politicilor adoptate au fost eliberaţi prizonierii iar comportamentele care altădată erau pedepsite acum ele erau tolerate . Acelaşi fenomen s-a întâmplat şi cu republicile unionale, unele conflicte etnice au început înainte de căderea URSS-ului. În Caucaz cele „patru minorităţile autonome prezentau un înalt grad de separatism şi în afară de ajari, toate celelalte au culminat prin conflict armat” . Minorităţi autonome în regiune erau „azerii din Armenia, azerii din Georgia şi lezghinii şi talyshii în Azerbaijan” .

După destrămarea URSS-ului, în Caucazul de Sud existau minorităţi compacte. „Patru dintre ele aveau un statut autonom, armenii din Azerbaijan; Osetia de Sud în Georgia deţine teritorii; abhazii şi azerii în Georgia aveau un ridicat grad de autonomie în structura sovietelor” .

Daca în literatura de specialitate găsim tot felul de explicaţii în ceea ce priveşte apariţia sau lipsa conflictelor din fostul spaţiu sovietic, în Caucazul de sud avem indicii clare asupra conflictul ca fiind generat de autonomie .

Uniunea Sovietică ca stat totalitarist a avut puţin respect pentru minorităţile din cadrul său. Lipsa de perspectivă în ceea ce priveşte drepturile omului au dus la numeroase abuzuri din partea statutului asupra minorităţilor.

Deportările, epurările din perioada dintre războie şi după acesta, lipsa de principii a Imperiului Sovietic asupra minorităţilor, au dus la o stare de spirit de agitaţie şi de creştere a unor elemente radicale, iar cazul Ceceniei fiin exemplificator şi singular, aceasta implicându-se într-un război cu guvernul central de la Moscova încă de la sfârşitul anilor ’80. Populaţiile din Caucaz erau minoritare faţă de populaţia majoritară a Uniunii, reprezantată de elementul rus, dar în această zonă în raport cu ultima ele erau majoritare. Studiul elementelor etnice din spaţiul sovietic prezintă atâtea diversităţi şi particularităţi încât e foarte greu să facem o apologie a acestora.

 

Aspecte teoretice asupra conflictul etnic.

 

Conflictul etnic poate fi tratat ca un element psihologic pornind de la o dihotomie majoră pe relaţia „noi/ei” , care în cazul conflictului se poate exprima prin, aparteneţă etnică – atitudine etnică. „Această diferenţă de percepţie face parte din streotipia grupurilor, fiind o percepţie mutuală care poate fi mult mult mai favorabilă când grupurile se identifică ideologic şi religios sau când se opun inamicului sau odeologiei” .

În cazul de faţă, grupurile armene şi azere aveau percepţii diferite una asupra celeilalte încă de la includerea lor în Uniunea Sovietică. Grupului azer cu indicatori identitari mai mici i s-a opus comunitatea etno-naţională a armenilor cu un grad mai mare din punct de vedere al identităţii.

Explicaţiile cercetătorilor asupra comunităţii etno-naţionaliste ar fi că „ele sunt grupuri etnice relativ mari, convieţuind în cadrul unei ţări cu populaţie majoritară, de care pot fi deosebite prin modul de viaţă sau anumite trăsături culturale particularizante . Mişcările lor politice sunt întreţinute de speranţa obţinerii unui grad mai mare de autonomie ori a statutului de independenţă. Aceste pretenţii sunt bazate de obicei pe faptul că popoarele respective au fost ele însele cândva, de-a lungul istoriei, neamuri formatoare de stat sau au existat perioade în care au dispus de o autonomie mai largă în cadrul unei structuri statatle mai mari” .

Aceste stereotipe negative au existat în spaţiul Caucazului în formă latentă şi doar o singură scânteie a trebuit ca în zonă să izbucnească conflictul.

O altă problemă cu care s-a confruntat Caucazul a fost mobilizarea etnică, aceasta a fost posibilă datorită factorilor politici care au folosit dimensiunea etnică a persoanei pentru a o implica în război.

Sunt două raţiuni pentru a înţelege fenomenul mobilizării etnice în Caucazâ: „primul armenii din Karabah au avut o poziţie de autonomie cu multe cereri nesatisfăcute, şi al doilea niciodată autonomia nu a însemnat niciodată ameliorarea situaţiei de autoguvernare a grupurilor etnice” .

Discriminarea şi identitatea grupului sunt cele două elemente cruciale observabile asupra problemlor etnice din Caucaz, acestea reies din analizele lui Gurr şi Harff asupra teoriei etnice .

Dacă identităţile celor două grupuri sunt clar delimitate şi definite, discriminarea a fost posibilă datorită concentrării geografice a populaţiei armeană în Nagorno-Karabah şi cea azeră în Nachicevan, ambele aflându-se destul de departe de centru, iar coridoiarele de acces fiind controlate în cazul fiecăreia de cealalată ţară. Astfel armenii din NKAO (Ngorno-Karbah Oblast Autonom), datorită plângerilor lor împotriva azerilor care le încălcau drepturile, a făcut posibilă ocuparea de către Armenia a teritoriilor azere. Al doilea facotr care a dus la mobilizarea etnică a fost „puternica coerenţă a liderilor organizaţi în NKAO şi Armenia SSR, aşa numitul (Comitetul Karabah), de fapt acesta creştea în Mişcarea Naţională Armenă” .

O altă dimensiune care trebuie luată în calcul este cea a cauzelor etno-demografice. „În Nagorno-Karabah aceasta apare ca jucând un rol major în conflict, deşi au fost rareori reflectate în sloganele contemporane sau a fost deferită unei instanţe superioare. În anii ’70 şi ’80 o tendinţă spre o schimbare radicală în componenţa etnică a populaţiei a devenit evidentă în Nagorno-Karabah la fel cum a fost în majoritatea raioanelor rurale mixte din spaţiul armeano-azer din estul Trascaucauazului” .

Teoriile asupra conflictului etnic sunt ceva mai omogene decât cele asupra autonomiei dar cu particularităţile spaţiului analizat. Caucazul de sud prezintă şi azi aceleaşi probleme ca şi cele de acum 20 de ani, fiind o zonă în care războiul este omniprezent.

 

 

 

 

 

Conflictul din Nagorno-Karabah (dimensiunea istorică).

 

Conflictul din Nagorno-Karabah a fost primul război etnic care a erupt în fostul spaţiu al URSS-ului ca urmare a cererilor din partea populaţiei armene de revendicare teritorială către altă republică din URSS –Azerbaidjan .

Început încă din 1988 conflictul a avut mai multe faze de desfăşurare, identificate de Yamskov în căteva etape distincte:

• „Etapa economică, lingvistică şi naţional-culturală, s-a desfăşurat între populaţia armeană, guvernul autonom OBLAST şi Republica Azerbaidjanului, ca rezultat al încălcării drepturilor populaţiei locale armene. În timpul acestei perioade conflictul a fost restricţionat la zona Karabah (1987-1988)

• A doua etapă. Conflictul asupra statutului teritoriului Nagorno-Karabah care cuprindea populaţia armeană şi azeră. Acest conflict a fost exclusiv concepţia grupurilor din teritoriile respective, în primăvara-vara din 1988.

• Deschiderea confruntărilor etnice care au avut ca rezultat sute de oameni morţi şi refugieri masive din partea ambelor republici (primăvara, 1988), numai tragicul cutremur de pământ din Armenia a putut stopa temporar această dispută” .

Exportarea conflictului către guvernul central de la Moscova, care a avut un rol dominant asupra desfăşurării acestuia, a dus la încurajarea părţii armene de către administraţia lui Gorbaciov. Cererile de anexare care veneau din partea Armeniei au fost refuzate de către autorităţile de la Baku considerndu-le ca fiind propriile ei teritorii .

 

 

Fig 3.. Evoluţia conflictului din Nagoprno-Karabah .

Într-o primă fază între 1990 şi 1991 Armenia a dus o politică de epurare etnică în regiunea din Nagorno-Karabah ducând la un dezastru umanitar în care 300000 de azeri au fost obligaţi să părăsească regiunea.

În a doua fază a conflictului s-a desfăşurat între 1992 şi 1994 şi după câteva scurte victorii azere, „armata armeană a cucerit oraşul aşezat startegic Khojaly, ducând un masacru de proporţii împotriva populaţiei azere” . Conflictul a continuat cu ofensiva armeană sprijinită de noii voluntari veniţi din ţară. „În martie 1992, forţele armene au cucerit oraşul Shusha, o tradiţională comunitate azeră în nordul Karabahului şi în mai cucerirea oraşului Lacin” . Oraşul Lacin fiind un punct de legătură între Armenia şi Karabah, formând un coridor.

Pentru Armenia, coridorul Lacin a fost un punct stretgic de comunicaţie între cele două regiuni pentru a alimenta Karabahului. „Din punct de vedere logistic această legătură a fost crucială pentru viitoare evoluţie a războiului. În martie şi aprilie 1993 armenii din Karabah au continuat ofensiva lor majoră, în acest moment ei fiind susţinuţi de forţele armate armene şi chiar de trupe ruseşti” . În aprilie 1993 trupele armeano-ruseşti au capturat regiunile Kelbajar şi Fizuli cu populaţie majoritar azeră şi în câteva zile au făcut o curăţire etnică la scara întregilor regiuni. Spre exemplu din Kelbajar au nevoiţi să plece către est mai mult de 60000 de civili .

Aproape un milion de azeri au fost dizlocaţi în timpul conflictului, în regiunea Nagorno-Karabah rămânând doar populaţia de etnie armeană.

În mai 1994 s-au deschise negocierile de pace. În ciuda acestui fapt luptele nu au fost oprite imediat.

La procesul de negociere a păcii Naţiunile Unite au rămas la periferia conflictului lăsând locul şi rolul CSCE de a se implica în efortul de a găsi o soluţie politică de a rezolva conflictul. Din martie 1991 CSCE era format dun 11 membrii toţi având puterea de a manevra conflictul. „Măsurile luate de cele 11 state nu au fost materializate niciodată iar grupul constituit a avut un rol informal şi a rămas cu numele de Grupul de la Minsk. Acordul de pace a fost îngreunat de rolul pe care l-a avut Rusia în procesul de mediere a conflictului” .

Conform lui David Rieff „aproximativ 25,000 de civili au fost omorâţi, ambele părţi au raportat multe incidente referitoare la civili luaţi prizonieri şi torturaţi.” Conflictul a avut un rezultat dezastruos, Azerbaidjanul raportând că aproximativ 844,000 de refugiaţi se aflau pe teritoriul său.

Eşuarea negocierilor de pace în acest conflict au dus la păstrarea status quo-ului din 1994, armistiţiu mediat de Rusia. Armenia a păstrat coridorul Lacin, regiunea cucerită, Nagorno-Karabah, lăsând regiunea Nachicevan fără nici o legătură terestră cu Azerbaidjanul.

Din 1994 relaţiile dintre statele în conflict şi statele membre OSCE, au îngheţat, în ceea ce priveşte regiunea Caucazului de Sud. Problema principală o constituie prezenţa militară rusă în Armenia, aceasta fiind singurul garant al menţinerii stării de fapt.

După armistiţiu s-a căzut de acord ca negocierile să rămână în acest stadiu, situaţia conservându-se până în momentul în care se vor găsi noi termeni de soluţionare a conflictului.

Organizaţiile Internaţionale OSCE şi NATO au conceput diverse scenarii de rezolvare a conflictului, algoritmul aplicat materializându-se în semnarea acorduirlor de parteneriat al Armeniei, Azerbaidjanului şi Georgiei cu UE din 1999.

Efectul imediat a fost acela de detensionare a relaţiilor cu SUA, aceasta din urmă, a conceput un plan strategic propriu afirmând-şi interesele în zonă, începând încă din 2002. Drept urmare s-au remarcat îmbunătăţiri în ceea ce priveşte interdicţiile economice impuse pe durata conflictului din Nagorno-Karabah. Acestea se înscriu în politica occidentală de stabilizare a zonei la care să subscrie şi comunitatea internaţională.

 

Conflictele din Nordul Caucazului: Sudul Osetiei, Abhazia şi Cecenia.

 

Conflictele din Geogia, Abhazia şi Osetia de Sud.

 

Conflictele din nordul Caucazului prezintă particularităţi unice, demne de luat în seamă în demersul unei analize atente. Liniile de conflict din sudul Caucazului sunt oarecum diferite faţă de cele din nord. Dacă în sud avem de a face cu un tip de conflict etnic, aici ne confruntăm mai degrabă cu o mixtură între cel de tip etnic, şi cel de autonomie.

Conflictul din Abhazia este mai mult unul simbolic pentru Georgia. Încă din anii ’80 Abhazia era o regiune separatistă în cadrul Uniunii Sovietice „care candida de facto la secesiune. Numai 17% din regiune era populaţie de etnie abhază şi doar 1,8% de etnie georgiană” . Conflictul dintre abhazi şi georgieni nu este un fenomen al anilor ’90. Divergenţele dintre ei au apărut prima dată în 1918 când prima Republică Georgiană a acordat drepturi abhazilor şi le-a recunoscut autonomia. Din nefericire elementele abhaze au fost manipulate de către ruşi. „În 26 mai 1919, Sakartvelos Respublica scria că ’în Abhazia un grup de indivizi conduşi de considerente şi nemulţumiri personale asupra primelor reforme au cerut ajutor unie ţări străine în timp ce agitau poporul să se revolte’”.

Abhazia a fos constituită ca o Republică Sovietică Socialistă în 1921. „Numai prin intervenţia puternicilor lideri georgieni Stalin şi Beria în 1930 s-a întâmplat ca Abhazia să fie supusă unui proces de ‚georgianizare’ care s-a sfârşit odată cu moartea lui Stalin şi căderea lui Beria”.

În perioada sovietică Abhazia a fost inclusă ca regiune în cadrul Georgiei, aceasta având un puternic sentiment separatist militând pentru independeţă.

„După 1990 relaţiile dintre Georgia şi Abhazia s-au înrăutaţit constant culminând în mai 1998 cu forţarea a 30,000 de etnici georgieni să plece din Abhazia. În tot acest timp se pare că trupele ruseşti de menţinere a păcii au fost mult mai apropiate de autorităţile de facto abhaze decât de partea georgiană” .

Odată cu declararea independenţei Georgiei s-au întâmplat două evenimente legate de teritoriile fostei Republici Georgiene, şi anume s-au materializat tendinţele secioseniste ale Abhaziei şi Osetiei de Sud. Aceasta s-a întâmplat cu sprijinul tacit al Moscovei, care urmărea creearea unei zone de destabilizare în vederea păstrării Georgiei în sfera ei de influenţă. În acest sens cele două teritorii secesioniste au reprezentat un argument puternic în afirmarea intereselor ruseşti în zonă. Acesta a devenit un fapt evident în momentul în care Rusia a trimis trupe de menţinere a păcii chiar dacă acestea erau sub acoperirea ONU. Intervenţia a fost necesară totuşi din punctul de vedere al ONU, deoarece se observa o tendinţă clară de destabilizare periculoasă în condiţiile în care miliţiile abhaze au dat o replică dură autorităţile de la Tbilisi înfrângându-le forţele până în martie 1993. În momentul intervenţiei ONU situaţia teritorială se prezenta în următoarea formă: Georgia păstrează controlul asupra districtului Ghali şi a văii Kodori din Abhazia.

Pe acelaşi model abhaz a izbucnit în Osetia de Sud un conflict de mai mică amplitudine între separtişti şi guvernul central al Georgiei. Acordul de la Soci din iunie 1992 a reprezentat finalul acestui conflict şi bineînţeles un motiv pentru Rusia de a detaşa în zonă trupe sub acoperirea forţelor de menţinerea a păcii .

În acelaşi timp provincia Adjaria şi-a afirmat din ce în ce mai puternic tendinţele de autonomie, profitând din plin de situaţia creată în teritoriile în care izbucnise deja conflictul. Toate acestea au dus la demisia preşedintelui Edvard Şevardnadze, vâzându-se obligat să şi-o depună imdeiat după alegerile din noiembrie 2003. Înlocuitorul său M. Saakashvili reuşeşte să restaureze autoritatea georgiană în zona Adjariei.

În 1999 Rusia, semnând Tratatul Amendat de Reducere a Armamentului în Europa, promite retragerea parţială a trupelor din zonă, totodată angajându-se să reducă armamentul din zonă până în 2002. Bineînţeles, Rusia nu înşeală aşteptările analiştilor, îşi menţine trupe în zonă amânând retragerea pe motivul cheltuielilor ridicate. Ulterior solicită forurilor internaţionale menţinerea a două baze pe teritoriul Georgie aceasta naşte vehemente proteste ale Europei Occidentale dar mai ales ale Statelor Unite. Inevitabil s-a ajuns în anul 2004 la conflict armat între trupele georgiene, pe de o parte, şi trupele ruseşti staţionate în bazele din Georgia, pe de altă parte. De asemenea au intervenit şi miliţiile cecene pro-ruse din Osetia de Sud.

Cum bine a surprins imaginea situaţiei din Georgia M. Zodian: „avertismentele ferme ale Washingtonului, care oferă asistenţă politică şi militară Georgiei, au temperat „zelul războinic al Moscovei". în ianuarie 2005, guvernul din Tbilisi a oferit o largă autonomie Abhaziei şi Osetiei de Sud” .

Rusia îşi găseşte o justificare a actelor sale făcând similitudini forţate cu situaţia din provincia Kosovo .

 

 

 

 

Războiul din Cecenia.

 

Războiul din Cecenia are rădăcini istorice adânci, ele manifestându-se întotdeauna pe fondul crizelor statului Rus, a perioadelor sale de instabilitate internă. Începând cu răscoalele din timpul războiului ruso-turc 1877-1878 continuând cu cele din 1917 din timpul revoluţie şi mai târziu a războiului civil ce a urmat, cecenii şi-au afirmat permanent tendinţele de autonomie. Reacţiile ruse au fost de fiecare foarte dure, de exemplu: în perioada celui de al doilea război mondial când au procedat la deportarea masivă a populaţiei locale în Siberia şi în spaţiul Kazahstanului.

În timpul guvernării sovietice a fost creată Republica Autonomă Ceceno-Inguşetia, după care s-a trecut la o politică de rusificare a nou create republici care a fost iniţiată de Stalin şi a continuat şi după 1956 în timpul lui Nikita Hruşciov .

Începutul conflictului din Cecenia care continuă încă din 1991, vine pe fondul destrămării Uniunii Sovietice şi a forţelor centrifuge faţă de comanda Moscovei.

S-a avansat ipoteza că acţiunea armată a Rusiei în Cecenia a fost determinată de intenţia acesteia de controla atât câmpurile petrolifere cât şi a traseelor strategice ale conductelor ce veneau din Kazahstan tranzitând nordul Ceceniei. Moscova nu avea cum să-şi dorească un control al separatiştilor ceceni asupra acestor rute, siguranţa lor devenind de o maximă importanţă, în condiţiile livrării petrolului către occident. De asemenea Rsia ar fi pierdut fonduri importante dacă nu ar fi gestionat controlul regiunii din raţiuni ambivalente, economice şi politice. Instabilitatea politică în regiunea Ceceniei ar putea duce la creşterea îngrijorătoare a factorilor islamici radicalizaţi, aceştia putând destabiliza nu numai Nordul Caucazului dar şi sudul Rusiei.

[flames]

Hărţile viitorului: câteva perspective geopolitice asupra zonei Caucazului

 

 

 

Perspective geopolitice asupra Caucazului.

 

În noua construcţie mondială a formării unui multipolarism în care statele concurează pentru dominaţia mondială, cum ar fi China, Japonia, SUA pentru spaţiul asiatic şi SUA, UE pentru spaţiul atlantic, regiunea Caucazului reprezintă în teoriile multor geopoliticieni o periferie dar şi o poartă de intrare în inima lumii.

Una din problemele majore pentru viitorul Caucazului o reprezintă radicalizarea islamică în regiune. Lumea islamică în momentul de faţă este supusă unor presiuni exterioare şi tinde să expodeze tocmai acolo unde a luat naştere această marea religie.

În această analiză trebuie luat în calcul teoria huntingtoniană asupra ciocnirii civilizaţiilor ca fator de generare ale conflictelor la nivel regional şi global, indiferent de natura acestora.

Recentele războie din Irak şi Afganistan duc la un factor negativ, acela de radicalizare a elementelor neutre şi moderate din aceste ţări.

 

Perspective pentru Azerdbaijan:

 

Zona Asiei Centrale şi a Mării Caspice reprezintă al treilea bazin petrolier al lumii, după Orientul Mijlociu şi Siberia. Interesele pentru acest spaţiu aşa cum am arătat într-un capitolul anterior, duc să integreze acest spaţiu la o zonă economică şi de interese comune.

În Azerdbaijan s-au descoperit uriaşe câmpuri petroliere şi exploatarea acestora ar duce la imense beneficii economice. O problemă pe care o întâmpină Azerbaidjanul referitor la platforma maritimă din Marea Caspică o reprezintă chiar statutul acesteia. Nedefinitivarea statutului ar putea duce în viitor la încălcări grave asupra spaţiului maritim azer din partea Iranului, aşa cum s-a întâmplat în 2001 . (a se vedea harta 4).

Includerea Azerbaidjanului în proiecte de tip TRACECA prin revitalizarea vechiului drum al mătăsii, nu va face decât să sporească gradul economic al acestei ţări. O creştere economică pentru Azerdbaijan este periculoasă pentru statele din jur. Puterea economică a dus întotdeauna la creşterea puterii culturale şi militare şi Azerdbaijan nu va face excepţie.

Relaţiile Azerbaidjanului cu Armenia au stagnat din cauza conflictului dintre cele două state, graniţele lor fiind închise şi militarizate. Creşterea indicatorilor identitari ai populaţiei azere datorită importanţei geostrategice ale acestei ţări ar putea redeschide conflictul din Nagorno – Karabah.

Faptul că negocierile de pace care s-au derulat până în prezent au eşuat, se datorează în mare parte Rusiei, care susţine Armenia, şi Organizaţia de Securitate Comună European, ca a mediatoare a negocierilor. După eşuarea tratativelor s-a ajuns la concluzia că rolul OSCE nu este de ajuns şi este nevoie de implicarea unor organisme internaţionale cu mecanisme de mediere mai puternice. În acest context trebuie să luăm în calcul factorul rusesc care are drept de veto în cadrul OSCE, acesta exprimându-şi de fiecare dată dorinţa de a susţine Armenia în medierea procesului de pace.

Azerbaidjanul în viitor dacă îşi va moderniza armata şi va întări relaţiile cu Turcia, în ceea ce priveşte problema armeană, Nagorno – Karabah, se va ajunge la un echilibru de forţe care ar putea deveni periculos pentru Armenia. Dacă acest lucru se va întâmpla în viitor, vom avea un nou casus beli în sudul Caucazului.

Relaţiile dintre Iran şi Azerdbaijan s-au răcit după ce Iranul s-a implicat în conflictul din Nagorno – Karabah de partea Armeniei.

Aceasta s-a datorat unei frici a Iranului asupra minorităţii azere de pe teritoriul acesteia care se ridică la aproximativ 20 milioane de azeri. Orice slăbire de forţe din partea Iranului ar putea duce la o creştere a naţionalismuluiu în rândul minorităţii azere, aceştia putând declanşa secesiunea regiunii de nord a Iranului, creând un spaţiu identic din punct de vedere etnic care s-ar putea numi Azerdbaidjanul Mare. (a se vedea harta 2).

Relaţiile dintre Azerbaidjan şi Georgia au fost întărite în ultima vreme prin cooptarea acestor ţări în programe mai largi, formându-se astfel pe axa Baku-Batumi coridorul energetic est european, ambele ţări având uriaşe beneficii economice din această cooperare.

 

Perspective pentru Armenia

 

Situaţia Armeniei pe viitor ar putea fi slăbită datorită refuzului de cedare a teritoriilor azere. Armenia a fost exclusă din coridorul energetic european datorită acestui fapt, cu toate că era mai atractivă din punct de vedere geostrategic decât Georgia.

Armenia este singurul aliat al Rusiei în zona Caucazului de sud, iar o retragerea a forţelor ruseşti ar putea duce la o frustrare în rândul populaţiei în ceea ce privelte asigurarea securităţii. În momentul de faţă în Armenia naţionalismul a devenit politică de stat, ceea ce ar putea să îngrijoreze nu numai Azerbaidjanul ci şi Georgia prin minoritatea armeană de pe teritoriul acesteia, care a militat încă din 1990 pentru autonomie sau sescesiunea unor părţi din Georgia.

Din punct de vedere al identităţii, cele trei state caucaziene, Armenia, Georgia, Azerbaidjan nu stau pe aceeaşi scală. Dacă Armenia şi-a atins identitatea maximă a spaţiului său identitar în razboiul din Nagorno- Karabah, nu acelaşi lucru se poate spune despre Azerbaidjan. În acest razboi, Azerbaidjanul a pierdut 20% din teritoriul său, găsindu-şi alinarea în ţările cu majoritate de etnie turcă.

Un alt factor îngrijorător în sudul Caucazului sunt relaţiile dintre Armenia şi Turcia. Între cele două ţări nu există relaţii diplomatice datorită acuzaţiilor din partea Armeniei privind genocidul asupra populaţiei armene din 1915, în care au fost omorâţi aproximativ 1 milion de armeni. Turcia neagă mărimea dezastrului şi minimalizează efectele acestuia, integrând conflictul în cadrul Primului Razboi Mondial. Pe viitor nu se întrevede nici o îmbunătăţire a relaţiilor dintre cele două state, Turcia susţinând în mod deschis Azerbaidjanul.

 

Perspective pentru Georgia

 

Problemele cu care s-a confruntat Georgia imediat după destrămarea URSS-ului a fost de a-şi regăsi identitatea ca naţiune. Georgia este expusă cel mai mult din cele trei state presiunilor Rusiei . Problemele Georgiei sunt de ordin intern, referitor la pierderea controlului asupra unor regiuni, cum ar fi Abhazia şi Osetia de Sud, regiuni care au cerut autonomia în cadrul statului georgian şi s-a început un conflict între regiunile separatiste şi guvernul central.

Relaţiile Georgiei cu Rusia au explodat de mai multe ori după 1991, datorită susţinerii ruşilor a celor două provincii separatiste, dar şi schimbării vectorului geopolitic către vest al acestei ţări. Presiunile ruseşti asupra acestui stat sunt de ordin politic şi economic. Rusia doreşte ca Georgia să rămână în sfera sa de influenţă, păstrându-şi bazele militare de pe teritoriul acesteia în ciuda expirării termenului de retragere.

Noua apropiere a Georgiei de UE cu graniţa la Marea Neagră va duce în viitor la o apropiere de aceasta, ducând la regăsirea identităţii culturale a Georgiei în Europa. Se prefigurează pentru viitor ieşirea Georgiei din spaţiul de influenţă rusesc cu toate că aceast lucru nu va fi uşor de realizat. Rusia are propriul program de integrare a statelor foste Uniuni Soviete în CSI, Kremlinul nu va renunţa niciodata la influenţa asupra ţărilor din zona în cauză.

În cazul îndepărtării Georgiei de influenţa ruseasca, ar putea creşte posibilitatea de secesionare a zonei, statele separatiste fiind susţinute direct de către Rusia.

Minorităţile neautonome ar tinde să ceară un status similar cu acela al minorităţilor care deja se bucură de autonomie. Aceasta ar crea un precedent periculos care în cel mai rău caz ar putea duce la o dezmembrare totală a acestui stat.

 

Islamizarea Caucazului

 

O problemă majoră cu care se confuntă Caucazul în momentul de faţă este o radicalizare a centrelor islamice moderate din interiorul acestui spaţiu. Datorită presiunilor directe asupra unor centre islamice radicale foarte puternice cum ar fi Irak şi Afganistan din partea SUA şi aliaţilor săi pe viitor s-ar putea produce un fenomen de migrare a acestora către spaţii mai primitoare.

Cu toate că grupările islamiste din Nordul Caucazului diferă faţă de cele din Asia Centrală prin puternicul lor caracter regional, acestea sunt supuse unor presiuni venite pe o filieră est – vest şi sud – nord, din est spre vest radicaliştii islamici veniţi din Afganistan împinşi de armata americană către Asia Centrală şi nordul Caucazului şi pe filiera Iran – Irak – sudul Caucazului. Aceştia ar putea fi încurajaţi de succesele militare ale cecenilor din cele doua războaie în care mica armată fundamentalistă cecenă a umilit de două ori armata rusă.

Interesant este faptul că grupările fundamentaliste din Caucaz nu au format organizaţii vizibile, dar în schimb au preferat reţelele de indivizi şi subgrupuri sub forma: Brigada Păcii, Regimentul Islamic Special, Grădina Martirilor şi Batalionul de Sabotaj al Cecenilor Martiri şi in Daghestan formaţiunea Sharia Jamaat şi în Kabardino – Balkaria gruparea Jarmukh . Legăturile dintre aceste grupuri sunt realizate prin loialitatea membrilor şi legăturile de familie, ceea ce face foarte greu de combătut aceste grupări.

Problema care se ridică asupra Caucazului o reprezintă tinerii care au fost antrenaţi în câmpurile de bătălie ale Ceceniei şi s-au întors în provincii după ultimul război, formând noi grupări extremiste şi întreţinând un climat al terorii la fel de bine organizate ca şi cele din Cecenia. Acest lucru a fost posibil şi datorită excesului de arme pe care Rusia le-a livrat în zonă. Grupările extremiste nou formate se ocupă cu crima organizată, traficul de arme şi traficul de droguri.

Aceşti indicatori au fost posibili datorită monitorizării de către forurile internaţionale asupra Caucazului, rezultatele analizelor lor fiind foarte îngrijorătoare. Rapiditatea cu care fenomenul de radicalizare islamică s-a extins s-a datorat în mare parte Rusiei, care a optat pentru o supercentralizare a zonei şi creşterea numărului represaliilor asupra populaţiei din Daghestan şi Cecenia, acestea răspunzând la rândul lor prin radicalizare.

Radicalizarea islamică a Ceceniei s-a datorat, după cum am arătat mai sus, Rusiei, iar radicalizarea Caucazului Central şi de Sud se datorează în mare măsură Ceceniei prin fenomenul de împingere. Moartea principalilor lideri ceceni din ultima vreme va duce la o spargere a centrului nervos din Cecenia în grupări mai mici care vor fi şi mai greu de anihilat, iar difuzarea acestora către spaţiul european, către zonele puternic islamizate din Germania, Spania şi Marea Britanie reprezintă un pericol real demn de luat în calcul.

Pentru Caucaz acest nou fenomen ar putea crea un precedent periculos în zona Nagorno – Karabah vazută ca zonă islamică de influenţă turcă. Grupările radicale din nord ar putea oricând să se alieze cu noile grupări din Azerbaidjan.

În ceea ce priveşte sferele de influenţă islamică, în ultima vreme se pare pe teritoriul Azerbaidjanului factorul de influenţă iranian devine mai puternic decât cel de influenţă turcească. Diferenţa dintre cei doi factori constă în tipul de promovare politică care în Turcia este laic, iar în Iran funcţia religioasă predomină. Aşadar ne confruntăm in zonă cu o politizare a Islamului. Centrii nervoşi din Ankara şi Teheran se luptă asupra influenţei în spaţiul azer.

Acest lucru s-a putut vedea în ultima vreme în Azerbaidjan, când sistemul politic a suferit o deviaţie pe ruta iraniană datorită unei influenţe islamice fundamentaliste dusă la extrem. Pe viitor această politizare a Islamului va duce în zona Caucazului de sud către un conflict imanent între naţionaliştii armeni şi radicaliştii islamici în zona Nagorno – Karabah.

 

 

 

Perspective ale Iranului asupra Caucazului.

 

Din această analiză nu trebuie excus factorul iranian, care reprezintă un pericol real în sudul Caucazului. Iranul a suferit o modificare politică fundamentală in 1979 când Dinastia Pahlavi a fost îndepărtată de către forţele religioase în frunte cu Imam Komeini.

Inceputul revoluţiei culturale din Iran incepea să dea semne că Teheranul se vroia a fi în viitor noul centru de influenţă al lumii islamice, făcând apel la panislamism. Iranul este un mare exportator de petrol şi gaze naturale pentru importante zone geoeconomice ale lumii pentru zona Asia – Pacific: China, Japonia, India.

O analiză asupra acestui spaţiu pentru viitorul apropiat implică problema demografică prin lipsa de educaţie a tinerilor care reprezintă o treime din totalul populaţiei. Acesti tineri sunt lăsaţi la mâna factorilor religioşi, statul neinvestind în educaţia lor şi in viitor ei vor deveni noile baze de recruatare ale centrelor radicaliste islamice interne şi externe.

În viitorul apropiat 2008 – 2010 se prefigurează o avansare a frontului atlantic prezent în Irak către centrul nervos al Iranului. Orice altă formă de intervenţie asupra acestui spaţiu ar fi o catastrofă umanitară de mărime mondială. În acest sens, interesant este faptul că şi populaţia turcească se confruntă cu o radicalizare islamică; explozia care ar putea avea loc la graniţele Iranului ar putea duce la o nouă configurare geopolitică a spaţiului pe axa Ankara - Teheran - Tashkent sau cel puţin Teheran – Tashkent.

Un alt factor care îngrijorează lumea occidentală în momentul de faţă este apropierea dintre Rusia şi Iran, Rusia livrând tehnologie nucleară şi armament către Iran. Rusia nu ar putea renunţa uşor la ideea slăbirii totale a influenţei Iranului. Prietenia dintre Rusia şi Iran care a debutat acum câţiva ani a început să prefigureze o nouă axă geopolitică pe direcţia nord – sud, Moscova – Erevan – Teheran.

Pe viitor această axa, datorită puternicelor interese care vin dinstre Asia – Pacific şi Europa, ar putea să se întărească , formând un pol foarte puternic din punct de vedere militar şi politic, echilibrând raportul de forţe existente pe direcţia vestului, pe axa Washington – Ankara şi cea din sud pe Irak. Dacă axa nord - sud va fi întărită, presiunea ei va cădea cu precădere asupra Caucazului.

Este cunoscut faptul ca Arabia Sudită împreună cu Iranul au încercat în nenumărate rânduri să pună în sfera lor de influenţă Azerbaidjanul. Astfel, panislamismul de tip iraniano-saudit va ridica mari probleme intereselor americane şi europene în zonă.

 

Perspective ale Rusiei asupra Caucazului.

 

Noua construcţie politică a Rusiei, slăbită ca urmare a destrămării URSS-ului, încearcă să revitalizeze influenţa sa asupra fostului spaţiu al uniunii prin politica noului euroasianism la sud de aceasta . Aşa cum am arătat şi în capitolul referitor la interesele Rusiei în zona Caucazului, acesta duce o politică mai puţin ortodoxă în ceea ce priveşte relaţiile sale cu Georgia.

Implicarea UE în ceea ce priveşte relaţiile de schimb energetic între ţările europene consumatoare şi Rusia ca producător a dus la o ameliorare a situaţiei, şantajul energetic, nemenţinându-se în spaţiul caucazian.

În ceea ce priveşte nordul Caucazului o slăbire puţin probabilă a Rusiei ar putea duce la o destabilizare totală a regiunii. Formaţiunile politice moderate părăsesc Cecenia, lăsând regiunea la mâna radicalilor, iar un viitor conflict asupra zonei devine iminent.

Rusia se teme cel mai mult de o islamizare a factorilor moderaţi din Federaţia rusă. Islamizarea Euroasiei nu este un fenomen nou, el se datoreată în parte intervenţiei Rusie în 1979 – 1989 în Afganistan.

Datorită moştenirii acestui conflict şi radicalizării ţărilor din Asia Centrală s-ar putea creea în viitor o ieşire a acestora (greu probabilă) de sub influenţa rusească. În trecut Rusia nu a avut posibilitatea de a ajuta ţările din sfera ei de influenţă din punct de vedere cultural şi economic, chiar întreţinând relaţii uneori conflictuale între aceste state, ceea ce o va face probabil şi pe viitor.

În momentul de faţă, Rusia îşi întăreşte poziţia în nordul Caucazului prin extinderea instalaţiilor militare între Marea Neagră şi Marea Caspică la nord de Georgia şi Azerbaidjan. Această intărire de poziţie va duce în viitor la noi presiuni politice şi economice asupra celor două ţări.

Creşterea indicatorilor care ameninţă Rusia venite din partea islamică, şi noua percepţie după 2001 asupra terorismului islamic a dus la crearea unei noi viziuni asupra lumii islamice şi începutul unor noi cooperări.

„Fundamentalismul radical islamic şi naţionalismul au fost oferite drept inamice împotriva cărora marile puteri ar trebui să se alieze. În ciuda acestui fapt datorită importanţei influenţei populaţiei islamice de pe teritoriul Federaţiei Ruse şi a prezenţei ruseşti în moştenirea statelor islamice noi şi a intereselor economice şi militare ruseşti în zona de nord islamică, Rusia a trebuit să promoveze cooperarea transcivilizaţională ” .

Recent, Rusia a început o dezvoltare geopolitică şi geostrategică cu Washingtonul în ceea ce priveşte apropierea primei ţări de Asia Centrală şi Caucaz. „Trei factori au alimentat întâlnirea dintre Vladimir Putin şi George Bush în iunie 2001.

• Primul punct a fost strategia în care SUA vedea Asia Cetrală şi Caucazul ca forţe globale ale războiului împotriva terorismului.

• Al doilea fiind prioritatea economiei domestice care face ca Moscova să intensifice relaţiile pe cerinţile critice de energie ale fostelor republici sovietice încă fragile (în special Georgia).

• Al treilea factor fiind asumarea politicii autoritare concomitent cu creşterea categorică a politicii neoimperiale a Kremlinului” .

În viitor, datorită cooperării internaţionale cu SUA şi UE împotriva terorismului, Rusia ar putea face o deplasare de forţe în Cecenia pentru eliminarea facţiunilor militare radicale. Extinderea fundamentalismului religios în nordul Caucazului întăreşte legitimitatea Rusiei de a fi şi mai activă din punct de vedere militar în zonă.

 

Perspectivele Turciei pentru zona Caucazului

 

Singurul aliat în zona Caucazului pentru Turcia este Azerbaidjanul. Turcia reprezintă zona pivot pentru intrarea intereselor euroatlantice în zona Asiei Centrale, iar Azerbaidjanul este ţara pivot al acestei zone. Turcia promovează in Azerbaidjan orientările ei pro-vestice, statul laic şi islamismul moderat. Vital pentru viitorul Azerbaidjanului este această legătură cu Turcia.

Ambele ţări pot forma o axă pe linia Baku – Ankara în cazul redeschiderii conflictului cu Armenia. Turcia a asigurat şi va asigura interesul politic şi miltiar al Azerbaidjanului, prin aceasta menţinând şi promovând interesele NATO în această regiune a Caucazului de Sud.

Turcia a fost inclusă în coridorul de transport energetic care leagă Asia Centrală de Europa. Astfel s-a realizat cooptarea la nivel internaţional al Turciei, Georgiei şi Azerbaidjanului. A fost deja stabilită deja o axa geoeconomică pe relaţia Baku - Tbilisi - Ankara prin terminarea construcţiei oleoductului Baku – Tbilisi – Ceyhan.

În viitor acest proiect va fi lărgit prin revitalizerea unor proiecte de tip NABUCO care ar putea asigura în viitor stabilitatea economică a regiunii. Turcia va continua pe viitor să-şi extindă influenţa sa asupra spaţiului lingvistic turc, care cuprinde următoarele ţări: Azerbaidjan, Centrul şi Sudul Kazahsanului, Turkmenistan, Uzbekistan, Tjikistan, şi Kyrgystan.