Salutare din nou,

Va propun sa ne gandim impreuna la cel mai bun model social care ar trebui implementat, care sa fie foarte echitabil si performant, sa asigure bunastarea oamenilor si progresul societatii.

E clar ca societatea asa cum merge, are multe neajunsuri si in fiecare zi auzim despre nedreptati care mai de care...

Vrem sa inlocuim aceasta societate cu una mai buna. Cum sa arate aceasta?

 

Pornim de la ipoteza ca exista suficiente resurse ca toata lumea sa aiba orice bun isi doreste. Si ca majoritatea productiei de bunuri se face cu ajutorul robotilor industriali.

Intrebare? Cum s-ar face distributia de bunuri, pe ce criterii? Cum sa se stimuleze gandirea omului ptr. progresul continuu al societatii?

Cum sa dispara abuzurile din sistem si mai toata lumea sa fie multumita?

 

Lasati frau liber imaginatiei. Cei care stiti modele sociale si economice bune, chiar si utopice postati-le. Cei care ati citit SF-uri pe domeniu, la fel

 

Dau un banutz ptr. gandurile voastre! (eventual instituim un premiu onorific ptr. cea mai buna idee)

Ca o concluzie la ce am scris pan-aici:

1) proprietatea privata este singurul motor care actioneaza vointa omului; este singura motivatie pentru care ar munci si societatea ar progresa;

2) omul trebuie sa aiba libertate si libertatea lui nu trebuie ingradita decat atunci cand tulbura libertatea celorlalti, conduita civia si bunele moravuri;

3) dezvoltarea societatii trebuie sa aiba la baza concurenta;

4) oamenii intre ei nu pot fi egali; nici n-ar avea cum;

5) puterea politica trebuie descentralizata: deciziile trebuiesc transferate de sus in jos; varful piramidei sa aiba mai mult rol reprezentativ si mai putin decizional;

6) sistemul economic capitalist, cu interventii minime din partea statului si cu masa monetara acoperita de rezerve in aur/argint.

 

Later edit: La pct. 6, scrisesem sist. distributiv, dar el nu se poate autoregla si in consecinta tinde spre un sist. capitalist.

Problematica unei mase monetare cu reprezentare (acoperire) in rezerve de aur/argint nu cred ca mai poate fi in zilele noastre practicabila pentru ca aurul e o resursa limitata, in timp ce masa monetara creste in fiecare zi prin emisiune monetara, mai concret, creste datorita cheltuielilor publice prin intermediul carora intra banii in sistem. Pentru a evita inflatia care pur si simplu ne ia bani din buzunar (reduce puterea reala de cumparare a banilor), e strict necesar ca cresterea masei monetare sa fie cat mai corelata cu plus valoarea (valoare adaugata) creata de economie, iar cresterea salariala sa fie corelata cu productivitatea muncii. In conditiile in care Romania are o crestere economica de 10% si o inflatie de 9% (daca acceptam corectitudinea datelor INS), e de bun simt sa observi ca cresterea reala, materiala de bunuri e de 10%-9%=1% ! =border=

... Problematica unei mase monetare cu reprezentare...

 

Inflatia este rezultatul a doua cauze: multiplicarea banilor emisi de banca centrala prin mecanismul de rezerva fractionara in bancile comerciale si dobanzii. Cum? Informeaza-te.

Etalonul aur deja l-au adoptat 22 de tari islamice cu o populatie de 1.1 miliarde de locuitori.

Banii de hartie fara acoperire pot sa functioneze excelent fara dobanda si fara inflatie: banii coloniilor americane - The Colonial Scripts.

 

Scuze pt. off-topic

Editat Octombrie 16, 200817 ani de tavi_star

ba poate fi practicabila, si chiar e practicata. vezi ce-a zis tavi. si apropo de inflatie, inceputul perioadei in care lucrurile au scapat total de sub control a coincis cu momentul in care nixon a desfiintat dolarul acoperit in aur...

masa monetara creste de fapt din cauza dobinzii de referinta, care nu poate fi returnata decit printr-un nou credit, si tot asa mai departe. fiecare bancnota inseamna de fapt o datorie. iar in felul asta inflatia nu poate fi niciodata eliminata, si de fapt nici nu se doreste eliminata

 

off topic: daca aurul e o resursa limitata, ce ne facem cu mincarea? pina unde crestem?

 

Problematica unei mase monetare cu reprezentare (acoperire) in rezerve de aur/argint nu cred ca mai poate fi in zilele noastre practicabila pentru ca aurul e o resursa limitata, in timp ce masa monetara creste in fiecare zi prin emisiune monetara, mai concret, creste datorita cheltuielilor publice prin intermediul carora intra banii in sistem. Pentru a evita inflatia care pur si simplu ne ia bani din buzunar (reduce puterea reala de cumparare a banilor), e strict necesar ca cresterea masei monetare sa fie cat mai corelata cu plus valoarea (valoare adaugata) creata de economie, iar cresterea salariala sa fie corelata cu productivitatea muncii. In conditiile in care Romania are o crestere economica de 10% si o inflatie de 9% (daca acceptam corectitudinea datelor INS), e de bun simt sa observi ca cresterea reala, materiala de bunuri e de 10%-9%=1% !

Editat Octombrie 17, 200817 ani de Scrat

[later edit: am mutat acest post din threadul de consultanta financiara, unde se vorbea de micro so macro economie, am considerat ca e mai util aici. Ar fi trebuit pus de fapt la criza financiara, pentru ca ataca cumva ambele subiecte. Daca cititi atent ultimele paragrafe si va ganditi la bailoutul mondial, tipul asta stia ce vorbeste, de multe luni incoace.

end of later edit]

 

 

mai, eu nu ma pricep la chestiile astea care le discutati voi pe aici, dar mi-a ramas in minte de la Gary North o definitie foarte plastica:

 

Microeconomics: The study of who has the money
	 and how I can get my hands on it.

	 Macroeconomics: The study of which government
	 agency has the gun, and how we can get our hands
	 on it.

am pus-o in code tags, ca sa pastreze aliniatul, ca imi place asa cum e aliniata.

 

Pentru cine are rabdare sa citeasca toata polologhia, se dau definitii si legate de societatea... "perfecta". Parca am mai pus-o pe vamist mai demult, dar nu mai tin minte.

 

Gary North's REALITY CHECK

Issue 727 -- February 12, 2008

 

AN INTRODUCTION TO MACROECONOMICS

[This is today's lecture to a class in

macroeconomics at a university whose president

has had no warning that I am scheduled to

lecture, and who won't find out until I'm long

gone. This is called hit-and-run higher

education.]

 

Ladies and Gentlemen. . . .

 

I have been invited to address this class by your

distinguished professor who, not being on a tenure track,

is probably putting his academic career on the line. But,

since he is old enough so that, should he ever be granted

tenure, he will by then reside in a retirement facility, he

figured "Why not?"

 

This is a course on macroeconomics. I wonder what

would happen if, on your midterm, the first question was

this?

 

Discuss the difference between microeconomics and

macroeconomics, with illustrations from the

textbook.

Nobody ever asks this question on an exam because the

two courses are not taken sequentially. This is an

important aspect of teaching modern economics, since first-

year students are never expected to understand the

difference, nor are they encouraged to understand the

difference.

 

How did this situation come about? Mainly because

macroeconomists hate microeconomics almost as much as

microeconomists hate macroeconomics. Each group is doing

whatever it can in the department to remove the other's

course from the list of prerequisites that are required to

earn a degree in economics.

 

The only thing that keeps both courses on the required

list is that the economics department needs both courses in

order to generate enough students to meet the university's

faculty hiring quota. There may be disagreements over

economic methodology, but there is unanimity about the

fundamental goal of university-level education, namely, to

keep from getting laid off.

 

If you understand economics, you understand this

principle.

 

Actually, you can understand the difference between

microeconomics and macroeconomics by understanding the

reasons why there is departmental unanimity regarding the

policy of offering both microeconomics and macroeconomics.

 

The microeconomist explains human action in terms of

economic self-interest. He believes in the effectiveness

of the bargaining strategy known as tit for tat, a strategy

which makes possible long-term cooperation of competitors.

So, he votes to keep the macro course in the curriculum, in

the expectation that the macroeconomists will vote to keep

the micro course.

 

The macroeconomist also explains human action in terms

of personal self-interest. It is in his interest to keep

university funds flowing into the department, which for the

moment, at least, macroeconomists don't have enough votes

to purge the microeconomists. His operational principle is

not "tit for tat." It's "bide my time."

 

 

DEFINITIONS

 

This leads me to formal definitions of microeconomics

and macroeconomics. I must warn you in advance. If, on

the Graduate Records Exam in economics, you are asked to

write on essay on microeconomics and macroeconomics, you

would be unwise to write down my definitions. It would be

best if you could regurgitate some conventional definition,

possibly from Wiki. But if you really want to understand

what microeconomics and macroeconomics are all about, my

definitions will save you a lot of research time and

memorization.

 

Microeconomics: The study of who has the money

and how I can get my hands on it.

 

Macroeconomics: The study of which government

agency has the gun, and how we can get our hands

on it.

 

There are, of course, intermediary positions. In the

West, the study of these intermediary positions is called

political economy. It has two major manifestations:

democratic capitalism and social democratic capitalism.

 

Democratic capitalism: A cooperative enterprise

to earn enough money to buy enough Congressional

influence to gain control over the government's

guns so as to get even more money for your

special-interest group.

 

Social democratic capitalism: A cooperative

enterprise to promise sufficient government

benefits to enough voters to gain control over

the government's guns so as to keep any other

special-interest group from getting as much power

as yours.

 

The primary social goal of both systems of political

economy is for middle-aged men to attract good-looking

younger women. Democratic capitalists believe that good-

looking younger women are attracted mainly by money.

Social democratic capitalists believe that they are

attracted mainly by power.

 

In America, the democratic capitalists are mainly

Republicans. Their role models are Rudolph Giuliani and

Newt Gingrich, each with three wives, although

sequentially. The social democratic capitalists are mainly

Democrats. Their role model is Bill Clinton, who did not

have sex with that woman, Miss Lewinsky, nor did he inhale.

 

 

PRINCIPLES OF MACROECONOMICS

 

Macroeconomics rests on a series of assumptions, none

of which is ever discussed in a first-year textbook on

economics. These represent the underlying principles of

macroeconomics.

 

Here is the primary assumption: two dozen individuals

who have proven unable to make more than $60,000 a year in

an unregulated free market possess the ability, when

serving as members of a Congressional committee, to

regulate a subsection of the economy that generates at

least a hundred billion dollars a year.

 

It rests on a secondary assumption, namely, that after

a Congressional bill is signed into law, it will be

enforced fairly and efficiently by salaried employees of

one or more Federal agencies, which are ostensibly under

the authority of the President, but whose employees are

protected by Civil Service legislation and cannot be fired

for any reason except malfeasance in office, which in most

cases must be on a par with inadvertently launching a

nuclear missile.

 

Nowhere in your textbook will you be shown the

fundamental operational principle of every bureaucrat.

Only in rare cases does any bureaucrat discuss this

principle in public. An exception took place in 1976, in

the year I was a staff member for Congressman Ron Paul of

Texas. I remember this incident very well.

 

A woman who was reputed to be the longest-serving

bureaucrat in Washington was about to retire. This

appeared to be an ideal human interest story, so a reporter

from the "Washington Star" -- R.I.P. -- was sent to

interview her.

 

Inevitably, the reporter got to the standard question

asked of any long-term survivor of anything. "How did you

last so long in this department?" Because she was about to

retire, she decided to reveal the fundamental secret of

survival, that has governed every bureaucracy since the era

of the Middle Kingdom Pharaohs.

 

"No matter what anyone from outside the department

asked me if he was allowed to do, my answer was always

'no.' "

 

The reporter, not realizing that he was close to the

philosopher's stone of bureaucratic management, asked why.

Her answer will ring true down through the ages. It will

still be recognized as the central operational principle of

all government bureaucracies on the day that the four

horsemen of the apocalypse mount their stallions and ride.

She said:

 

"I said 'no' initially because, if I was later

forced by the rules retreat to 'yes,' I made a

friend. But if I was forced to retreat to 'no'

after having said 'yes,' I made an enemy. Around

here, you don't want to make needless enemies."

The fourth assumption of macroeconomics is that

changes in the economy will take place within parameters

assumed by Congress as readily enforceable by the

government's law-enforcement system. Put a different way,

it assumes that no change will take place anywhere in the

economy that will distort the coordination of the

macroeconomy so unpredictably that anything dangerous or

harmful will take place before new legislation can be

passed and new administrative rules published in the

"Federal Register."

 

I have handed out a sample page of the "Federal

Register." Few Americans have heard of it, let alone seen

a page from it. As you can see, it is three columns wide.

The 8-point type face is more suitable for people your age

than mine. I have selected a page from the December 31,

2007 issue: 74193.

 

Note: the "Federal Register" does not include

commas in its pagination, in a major move toward

typesetting efficiency. Every little bit helps.

 

I want you to understand that this Summary is more

coherent than most of the summaries I have read in the

"Federal Register," simply because it applies to something

that is at least remotely conceivable by the non-

specialist: drug testing for railroad employees. We will

now recite as a class the first paragraph. Ready? Go:

 

Using data from Management Information Services

annual reports, FRA has determined. . . .

 

[link removed by tradelover]

 

There! Do you now feel as though 74,000+ pages per

year of equally coherent regulations have made your life

safer, more profitable, and possibly even more meaningful?

 

On the other hand, do you think having interrogators

read 20 pages a day of this to prisoners at Guantanamo

would be the equivalent of waterboarding and therefore

prohibited by the Geneva Convention? Attorney General

Mukasey has not yet rendered an opinion on either practice,

but I know where I stand.

 

 

THE PROBLEM OF SKU'S

 

One of the familiar defenses of macroeconomics is

this:

 

"Because of the growing complexity of a modern

economy, society requires an impartial system of

regulations, administered by experts, to

coordinate the overall system, in order to

prevent major disruptions that would adversely

affect the economically defenseless."

 

This argument is made by people who imagine complexity

as being three pages in the "Federal Register." It would

not hurt to consider briefly the complexity of a market

economy.

 

Macroeconomists underestimate the magnitude of market

complexity. I offer the following examples from a recent

book by Eric Beinhocker, "The Origin of Wealth." In order

to keep matters within the bounds of human comprehension,

Dr. Beinhocker limited his discussion to New York City.

 

Retailers use an administrative inventory system

called "stock keeping units" or SKU's. A number is

assigned to each item in the store. Five types of blue

jeans would require five SKU's. There are, of course, far

more than five types of blue jeans -- and none of them

would fit me the way they did back when there were steel

buttons, not zippers, and a man of style rolled up his

pants legs in folds no taller than two inches.

 

According to Dr. Beinhocker's admittedly non-

scientific estimate, the number of SKU's in New York City's

economy is something in the range of 10 billion (p. 9).

 

He points out that the SKU system covers products. It

does not cover services. The service sector's percentage

of the American economy is in the range of 60%.

 

Complexity? Indeed.

 

Macroeconomists assure us that Congressional

committees can and do provide the overall judicial

framework governing market coordination, which Civil

Service-protected employees can then enforce coherently, so

as not to risk major disruptions.

 

Macroeconomists also assure us that they do not

inhale.

 

 

TYING A SHOELACE

 

Macroeconomics rests on written legislation that is

enforceable in a court of law or in an administrative law

court, which is the official name given to an in-house

tribunal set up by executive agencies to handle alleged

violations of rules written by the agencies and interpreted

by administrative law judges. (The phrase "judge, jury,

and executioner" comes to mind.)

 

Macroeconomics assumes that written rules must be

clear. If they are not clear, then the agencies can

enforce a law any way they see fit.

 

As an exercise in macroeconomic planning, I would set

up two-person teams. I would challenge each member to

write the rules for tying a shoelace. Then each would hand

the written instructions to the other, who would be

required to tie his shoelace by no other procedure than the

one on the instruction sheet.

 

That is the easy part. I would make things more

realistic by setting up the teams with a right-handed

member and a left-handed member. Each member would be

required to write the rules for a person with a different

dominant hand. The right-handed person's instructions

would have to be followed, word for word, by a left-handed

partner.

 

I would not require the right-handed person to write

the rules for a left-handed person. I do not expect

miracles.

 

Macroeconomists, on the other hand, think that

Congressional committees can and do write effective

legislation governing an economy with (say) 20 billion

products and an unknown number of services.

 

---------------------

Special Offer

[link and advertizind removed by tradelover]

 

---------------------

 

CONCLUSION

 

Macroeconomics became dominant in academia after the

publication of John Maynard Keynes's book, "The General

Theory of Employment, Interest, and Money," in 1936. Not

many people have read "The General Theory." I have. I

suggest the following. You will learn more, page for page,

by reading the "Federal Register." If you refuse to take

my advice in this regard, then I suggest even more strongly

that you do not read the book while smoking in bed.

 

The underlying premise of macroeconomics is that we

can trust the abilities of Congressmen to pass legislation

which tenured bureaucrats can and will administer fairly,

coherently, and safely, so that the free market's

allocation principle of "high bid wins" cannot become the

governing principle of economic distribution.

 

If you think of a camel as a horse designed by a

committee, you will begin to understand the operation of an

economy administered under the watchful supervision of

government regulatory agencies, which in turn direct supply

and demand away from the helpless bidders at the great

American auction and toward the auctioneers, who of course

are licensed by the government in order to protect the

weak.

 

From now on, when you think "macroeconomics," think,

"I'm from the government, and I'm here to help you."

 

[advertizing removed by tradelover]

Editat Octombrie 17, 200817 ani de tradelover

Tavi si Scrat,

Ce-ati postat nu e deloc off-topic, din contra...

Cred c-ar trebui sa insistam pe discutia despre etalonul de aur si banii coloniilor americane. Elementele astea rezolva multe probleme ale sistemului actual bazat pe Fractional Banking.

inca un lucru: din ce-ai scris pina acum am vazut ca ti-ai format o gindire "clasica", in sensul ca se cunoaste c-ai urmarit si ai studiat conform unui program. asa suntem toti pe bancile scolii - acumulam (si la examene aplicam strategia copy-paste).

ce nu te invata insa scoala, si in special scoala romaneasca, este cum sa gindesti ALTFEL. outside the box, cum se zice aici. mereu exista (cel putin!) o alta varianta, pe care trebuie s-o iei in calcul, si e valabil pentru orice domeniu. cit am practicat medicina, apoi de cind lucrez in cercetare am fost efectiv fortat sa-mi schimb modul de a gindi intr-o directie, asa cum ma antrenase scoala si dinozaurii care mi-au fost profesori.

revenind la subiectul postului tau. in primul rind, mi se pare logic sa accept ca aurul este o resursa limitata, pentru ca totul are un sfirsit... dar intrebarea mea este cit de limitata? a estimat cineva aceste rezerve? si daca da, s-a incercat o posibila corelare intre aceste rezerve estimate si masa monetara? pina cind poate creste masa monetara acoperita in aur/argint? apoi... mai exista si alte metale pretioase. ce are toata lumea cu aurul si argintul, frate???

argumentul ca "reprezentarea masei monetare in aur/argint nu merge din cauza cantitatii limitate de metale" nu mi se pare suficient. trebuie sa existe si altele pentru a abandona acest sistem. e ca si cum ai spune ca, din moment ce petrolul este o resursa finita, obtinerea energiei din petrol nu mai poate fi practicabila. de acord? mie mi se pare o afirmatie la fel de logica. bun, si atunci zi-mi si mie, cine a trecut de pe petrol pe energie solara sau eoliana (sau alta alternativa)? nimeni. (aici ma refer la entitati majore, ca mfx si altii ca el deja ard energia solara sau geotermala).

cum functionau lucrurile in vechiul sistem? ce era rau, ce era bine? de ce s-a renuntat la el (si vreau niste motive serioase daca exista, nu niste mizerii conspirationiste cum s-a intimplat de fapt) si de ce s-a trecut pe actualul sistem? care sunt avantajele etc.

sunt multe de discutat. as fi curios daca cineva poate simplifica toate lucrurile astea pe intelesul tuturor.

 

Problematica unei mase monetare cu reprezentare (acoperire) in rezerve de aur/argint nu cred ca mai poate fi in zilele noastre practicabila pentru ca aurul e o resursa limitata, in timp ce masa monetara creste in fiecare zi prin emisiune monetara, mai concret, creste datorita cheltuielilor publice prin intermediul carora intra banii in sistem. Pentru a evita inflatia care pur si simplu ne ia bani din buzunar (reduce puterea reala de cumparare a banilor), e strict necesar ca cresterea masei monetare sa fie cat mai corelata cu plus valoarea (valoare adaugata) creata de economie, iar cresterea salariala sa fie corelata cu productivitatea muncii. In conditiile in care Romania are o crestere economica de 10% si o inflatie de 9% (daca acceptam corectitudinea datelor INS), e de bun simt sa observi ca cresterea reala, materiala de bunuri e de 10%-9%=1% !

Editat Octombrie 17, 200817 ani de Scrat

Inainte de a posta mai departe despre etalonul de aur si banii coloniilor americane, cred ca trebuie sa scriu succint si despre motivatia de a deschide un asemenea subiect.

Mie mi-e clar ca situatia se va schimba pe plan global. Autoritatile ne niveleaza si ne prostesc printr-un bombardament media de slaba calitate, in timp ce sapa si lucreaza din rasputeri sa ne duca spre o societate totalitarista.

E normal sa ma intreb, exista vreun alt model social mai bun? Daca ar fi sa schimb ceva, ce as schimba?

Editat Octombrie 19, 200817 ani de mfx

revenind la subiectul postului tau. in primul rind, mi se pare logic sa accept ca aurul este o resursa limitata, pentru ca totul are un sfirsit... dar intrebarea mea este cit de limitata? a estimat cineva aceste rezerve? si daca da, s-a incercat o posibila corelare intre aceste rezerve estimate si masa monetara? pina cind poate creste masa monetara acoperita in aur/argint? apoi... mai exista si alte metale pretioase. ce are toata lumea cu aurul si argintul, frate???

argumentul ca "reprezentarea masei monetare in aur/argint nu merge din cauza cantitatii limitate de metale" nu mi se pare suficient. trebuie sa existe si altele pentru a abandona acest sistem. e ca si cum ai spune ca, din moment ce petrolul este o resursa finita, obtinerea energiei din petrol nu mai poate fi practicabila. de acord? mie mi se pare o afirmatie la fel de logica. bun, si atunci zi-mi si mie, cine a trecut de pe petrol pe energie solara sau eoliana (sau alta alternativa)? nimeni. (aici ma refer la entitati majore, ca mfx si altii ca el deja ard energia solara sau geotermala).

cum functionau lucrurile in vechiul sistem? ce era rau, ce era bine? de ce s-a renuntat la el (si vreau niste motive serioase daca exista, nu niste mizerii conspirationiste cum s-a intimplat de fapt) si de ce s-a trecut pe actualul sistem? care sunt avantajele etc.

sunt multe de discutat. as fi curios daca cineva poate simplifica toate lucrurile astea pe intelesul tuturor.

As vrea sa zic 2 lucruri despre energie si aur/argint.

Problema energiei e o falsa problema. Incalzirea globala, folosirea surselor de carbune/gaze naturale/petrol, astea sunt doar surse de politica monetara/hegemonie din partea SUA. Pot sa demonstrez, asa cum a facut si Nicola Tesla acum 100 de ani, ca se poate obtine energie din "spatiu". Exista enorm de multa energie in jurul nostru, dar noi am fost invatati aiurea despre conservarea energiei si alte tampenii. Plus ca acum sunt dovezi ca fuziunea la rece (adica electroliza facuta cu 2 electrozi, intr-un borcan functioneaza si produce izotopi diversi, in cantitati nenaturale si fisiunea e pusa de mult in slujba omului. Ca sa nu mai vorbim de sursele geotermale si energia soarelui, de care bine zicea Scrat, care furnizeaza energie de cateva miliarde de ori mai multa decat consumam noi. Asta ar fi un aspect.

 

Celalalt, legat de aur si argint. Nu se cunosc rezervele reale de aur si argint si nici nu prea mai cred ca asta conteaza. Exista metode de a furniza argint si aur sintetic, pe cale nucleara (din Pb si Hg), daca vreti va dau mai multe detalii pentru ca am terminat o facultate de profil si cunosc bine problema. Asadar si sistemul asta ar putea deveni la un moment dat inflationist, prin simpla multiplicare a materialelor respective pana devin extrem de abundente si fara valoare.

 

Ramane deci sa limpezim cum a fost cu banii coloniilor americane, fara dobanda. Sistemul lor, ptr. care s-au si razboit, e cu siguranta mult mai sigur decat Fractional Banking si o sa dezvolt in curand si problema asta.

Editat Octombrie 18, 200817 ani de mfx

Un citat de Napoleon Bonaparte, care explica inca o data cum e cu banii:

Când un Guvern este dependent de banii bancherilor, aceştia sunt cei care controlează de fapt ţara, şi nu conducătorii Guvernului, pentru că atunci mâna care dă este deasupra mâinii care primeşte, iar cei care finanţează nu sunt patrioţi şi nu au bună cuviinţă

Scurt istoric a finantelor americane pana la aparitia FED:

La jumătatea secolului al XVIII-lea, coloniile americane erau foarte prospere, datorită faptului că îşi emiteau proprii bani. Într-o epocă în care schimburile comerciale se făceau doar în monede de aur şi argint, care aveau valoare prin însuşi materialul din care erau făcute, acesta era un imens avantaj.

 

Apariţia bancnotelor coloniale (denumirea lor originală era colonial script) punea bazele unui nou tip de sistem financiar, perpetuat până astăzi, şi bazat pe ceea ce în limba engleză se numeşte „fiat currency” (monedă a cărei valoare este dată printr-o hotărâre oficială – fiat). Bancnotele coloniale erau nişte simple foi de hârtie, care nu aveau nicio acoperire în aur sau argint. Valoarea lor era stabilită de cel care le emitea, independent de standardul recunoscut de băncile engleze. În plus, nu era nevoie să se plătească vreo dobândă, din moment ce erau bani creaţi din nimic, nu luaţi cu împrumut.

 

Nemulţumit că lucrurile îi scapă de sub control, Parlamentul britanic a emis, în 1764, o lege (Currency Act), menită să împiedice coloniile americane să mai emită bani de hârtie, sub orice formă ar fi ei. Contrar a ceea ce ne învaţă manualele de istorie, revoluţia americană nu a izbucnit din cauza celebrei „Tea Party” din Boston, când coloniştii au dat foc unui vas englezesc, fiind nemulţumiţi de impozitele prea mari pe ceai, impuse de Marea Britanie.

 

Iată ce spunea Benjamin Franklin: „Revoluţia a avut loc deoarece era prosperităţii financiare luase sfârşit. Coloniile ar fi fost dispuse să accepte taxa pe ceai şi pe alte mărfuri, dacă nu ar fi fost aruncate în sărăcie, din cauza presiunilor exercitate de bancherii englezi asupra Parlamentului. Interdicţiile monetare au provocat în rândul oamenilor din colonii o puternică ură faţă de Anglia şi de aceea a izbucnit revoluţia.”

 

Bani fără acoperire în aur

 

Printre primele măsuri luate imediat după declararea independenţei Statelor Unite ale Americii, au fost cele legate de emiterea de bani. Constituţia americană din 1787 dădea astfel Congresului puterea de „a bate monedă şi de a-i stabili valoarea (Art. 1, Cap. 8).”

 

Marea Britanie încercase să distrugă şi să controleze circulaţia monetară din coloniile americane, în primul rând pentru a nu pierde monopolul financiar pe care îl deţinea, prin simplul fapt că utilizase până atunci acelaşi sistem. Congresul american a înţeles însă rapid că tipărirea unor bancnote fără acoperire în aur şi argint duce la creşterea inflaţiei.

 

În anul 1775, au fost tipărite şi apoi distribuite bancnote pentru finanţarea războiului cu englezii. Coloniile au promovat legi prin care solicitau cetăţenilor să accepte aceste măsuri ca fiind legale. Pentru că banii au fost tipăriţi fără să aibă acoperire în aur sau argint, a crescut inflaţia. La sfârşitul războiului, un dolar de argint valora cât 500 de dolari de hârtie. Atunci s-au făcut unele modificări în Constituţie: „Niciun stat nu trebuie să încheie vreun tratat sau vreo alianţă şi nici nu trebuie să intre în vreo confederaţie; nu trebuie să cedeze în faţa represaliilor, să bată monedă, să emită credite, să ofere altceva în afară de monede de argint sau de aur pentru plata datoriilor, să aprobe vreo hotărâre de abrogare a unor drepturi, a unor legi ex post facto, a unor legi care primejduiesc respectarea contractelor sau să acorde titluri de nobleţe.”

 

Constituirea Băncii Centrale a Americii

 

Alexander Hamilton, iluminist şi agent al bancherilor europeni, a emigrat în anul 1772 în SUA, unde s-a căsătorit cu fiica generalului Philip Schuyler, una din cele mai influente persoane din New York. În 1789, Hamilton a fost numit Secretar al Trezoreriei americane. Împreună cu Robert Morris, el a convins noul Congres să pună bazele Băncii Americii de Nord, aşa cum exista Banca Angliei în Marea Britanie. În acea perioadă, America avea o datorie externă de 12.000 de dolari (bani împrumutaţi de la Spania, Franţa, Olanda şi Germania) şi o datorie internă de 42.000 de dolari.

 

În 1790, Hamilton, care sprijinea ideea unui sistem bancar centralizat, a îndemnat Congresul să creeze o companie privată, care să aibă responsabilitatea exclusivă de a tipări bani. Planul său era de a crea un sistem bancar centralizat, cu sediul în Philadelphia şi sucursale plasate în cele mai importante oraşe. Aici urmau să fie depozitate fondurile guvernamentale şi taxele colectate de la populaţie. Această Bancă a Statelor Unite a avut iniţial un capital de 10 milioane de dolari, dintre care patru cincimi aparţineau unor investitori particulari, iar o cincime Guvernului. Banca Statelor Unite era administrată de un preşedinte şi de un comitet format din 25 de directori, dintre care 20 aleşi de către acţionari, iar cinci numiţi de Guvern. Practic, ea se afla sub control privat.

 

Puterea de a crea bani = puterea de a conduce guvernele

 

Ideea unui sistem bancar centralizat nu era nouă. Ea îi aparţinea lui William Paterson şi era aplicată în Marea Britanie încă din 1691. Aici, o singură companie privată avea dreptul să emită poliţe plătibile la cerere (adică tot bani de hârtie), ceea ce contravenea politicii de siguranţă a împrumuturilor bancare. Una din primele tranzacţii ale acestei companii fusese acordarea unui împrumut în valoare de 1,2 milioane de lire sterline, cu o dobândă de 8%, regelui William de Orange al Angliei, pentru a finanţa războiul împotriva Franţei.

 

William Paterson a spus cu acest prilej: „Banca are avantajul de a încasa dobândă pe bani creaţi din nimic.” În aceeaşi ordine de idei, Reginald McKenna, ministru de finanţe al Marii Britanii, avea să spună 230 de ani mai târziu: „Băncile pot, şi chiar creează bani, iar cei care controlează creditul unei naţiuni, conduc politica guvernelor şi ţin în mâinile lor destinul oamenilor.”

Intenţiile elitiste şi scopurile reale, pentru care Hamilton milita în favoarea sistemului bancar centralizat, au ieşit la iveală atunci când el a afirmat că „toate comunităţile se împart în cei puţini şi cei mulţi. Prima categorie îi reprezintă pe cei bogaţi şi născuţi în familiile bune, iar cea de-a doua categorie este formată din marea masă de oameni. Oamenii sunt gălăgioşi şi schimbători, rar se întâmplă ca ei să judece singuri sau să descopere adevărul.”

 

În 1791, Thomas Jefferson (cel de-al treilea preşedinte al SUA) a spus: „Pentru a ne păstra independenţa, nu trebuie să le permitem conducătorilor noştri să ne împovăreze continuu cu datorii. Dacă acceptăm asemenea datorii, vom fi taxaţi pentru mâncare şi băutură, pentru nevoile noastre şi pentru confortul nostru, pentru muncă şi pentru distracţii. Dacă putem împiedica Guvernul să risipească munca oamenilor, sub pretextul că le pasă de ei, atunci aceştia (oamenii) vor fi fericiţi.”

 

„Instituţiile bancare sunt mult mai periculoase pentru libertatea noastră decât armatele” – Thomas Jefferson

 

Chiar dacă Thomas Jefferson şi James Madison (care mai târziu a devenit cel de-al patrulea preşedinte al Americii) s-au opus acestui proiect, el a fost totuşi aprobat de Congres, pe 25 februarie 1791. Împreună cu Aaron Burr, Alexander Hamilton a fondat în New York compania Manhattan Co., care a devenit o instituţie bancară extrem de prosperă. În 1955 aceasta se va uni cu Banca lui Rockefeller, Rockefeller's Chase Bank, de unde va rezulta Chase Manhattan Bank.

 

În 1801, când Thomas Jefferson a devenit preşedinte, el s-a opus existenţei instituţiei bancare, considerând-o împotriva Constituţiei, însă cu ocazia primei reînnoiri a legilor decizia lui a fost anulată. Nathan Rothschild, preşedintele Băncii Angliei, a înţeles valoarea potenţialului Americii şi a acordat împrumuturi câtorva state, devenind astfel bancherul oficial al Guvernului Statelor Unite.

Pentru că fusese cel care sprijinise Banca Americană, Rothschild i-a avertizat: „Dacă nu se adoptă legi de acceptare a sistemului bancar centralizat, Statele Unite se vor trezi într-un război dezastruos.” Apoi a ordonat trupelor engleze „să le dea o lecţie americanilor neruşinaţi şi să-i readucă la statutul de colonie.” Aceasta a adăugat la războiul din 1812, un al doilea război cu Anglia, care a dus la creşterea datoriilor externe ale SUA la 127 de milioane de dolari.

 

În ianuarie 1815, Thomas Jefferson îi scria lui James Monroe (care mai târziu a devenit cel de-al cinci lea preşedinte al SUA): „Dominaţia pe care instituţiile bancare o exercită asupra minţilor cetăţenilor noştri trebuie să fie înlăturată, altfel ne va sfărâma.”

 

În 1816, Jefferson i-a scris lui John Tyler (care a devenit apoi al zecelea preşedinte al SUA): „Dacă poporul american va permite vreodată băncilor particulare să controleze emiterea de bani, mai întâi prin inflaţie şi apoi prin deflaţie, atunci băncile şi corporaţiile care se vor dezvolta peste tot îi vor deposeda pe oameni de toate proprietăţile, până când urmaşii acestora vor constata că nu mai au adăpost pe pământul pe care strămoşii lor l-au stăpânit cândva. Eu cred că instituţiile bancare sunt mult mai periculoase pentru libertatea noastră decât armatele. Dreptul de emitere a banilor ar trebui să fie luat de la bănci şi restituit Guvernului, căruia îi aparţine de drept.”

 

Banca Centrală, puterea din spatele puterii

 

În mai 1816, preşedintele James Madison a semnat o lege care permitea crearea unei Bănci a Statelor Unite. Inflaţia, datoriile împovărătoare şi lipsa unei instituţii de încasare a taxelor au fost doar câteva din motivele aduse în sprijinul luării acestei decizii. Noul proiect de lege a permis administrarea situaţiilor economice pentru încă 20 de ani, creşterea rezervei de capital la 35 de milioane de dolari, autorizarea creării de filiale bancare şi emiterea bancnotelor cu valoare minimă de cinci dolari. Noua bancă avea acum puterea de „a controla întreaga structură fiscală a ţării”. Aceasta a fost condusă de către iluminaţii masoni, prin intermediul bancherilor internaţionali „de primă clasă” John Jacob Astor, Stephen Girard şi David Parish (agentul vienez al clanului Rothschild).

 

În 1819, instituţia bancară a fost declarată constituţională de către John Marshall de la Curtea Supremă de Justiţie (care era mason), care a afirmat că Congresul deţine puterea secretă de a crea bănci.

 

Oamenii au început să vadă astfel cât de multă putere deţine de fapt instituţia bancară, motiv pentru care, la alegerile prezidenţiale din 1828, voturile s-au îndreptat cu precădere spre candidatul Andrew Jackson, a cărui deviză era: „Lăsaţi oamenii să conducă”. Jackson a afirmat că „întrucât Congresul are dreptul prin Constituţie să emită bancnote, atunci Congresul este cel care trebuie să facă acest lucru şi nu alte persoane sau întreprinderi cărora le este transmis acest drept.” Jackson spunea despre controlul exercitat de sistemul bancar centralizat că „acesta va fi deţinut de doar câţiva oameni, în detrimentul celor mulţi, în primul rând prin controlul asupra muncii şi asupra câştigului poporului.”

 

În timpul campaniei prezidenţiale din 1828, Jackson a afirmat într-un discurs susţinut în faţa unui grup de bancheri: „Sunteţi o cloacă de vipere. Intenţionez să vă înving şi cu ajutorul lui Dumnezeu cel atotputernic, voi reuşi.” El a mai spus că „dacă oamenii ar înţelege marea nedreptate pe care o realizează sistemele bancare centralizate, ar porni imediat o revoluţie.” Jackson susţinea că dacă Banca va continua să controleze „circulaţia monetară, să încaseze banii publici şi să ţină sub puterea ei mii de oameni, atunci situaţia va deveni foarte gravă.”

După administrarea greşită a Băncii de către primul preşedinte al acesteia, care era primul ministru al Marinei militare, căpitanul William Jones, Banca a fost nevoită să facă împrumuturi şi să ipotecheze diferite imobile, fapt care a dus-o la faliment, ducând astfel la creşterea preţurilor şi la apariţia şomajului. Cu toate acestea, Banca a început să prospere sub conducerea noului preşedinte, Nicholas Biddle, care, în anul 1832, a cerut Congresului o reînnoire a drepturilor Băncii. Noile legi au fost acceptate de Senat (cu un rezultat al voturilor de 28 la 20) şi de Casa Albă (cu rezultatul de 107 la 85).

 

Biddle a ameninţat: „Dacă Jackson se opune, atunci şi eu mă voi opune lui!” Jackson s-a împotrivit noilor legi şi a desfiinţat Banca, în anul 1832. El a ordonat Ministrului de Finanţe să ia toţi banii Guvernului care erau depuşi la Banca Statelor Unite şi să-i mute în băncile de stat. În 8 ianuarie 1835, Jackson a achitat ultima rată a datoriilor naţionale şi a fost singura dată în istorie când datoriile SUA au fost integral achitate. Nicholas P. Trist, secretarul personal al preşedintelui, a spus atunci: „Acesta este punctul maxim al gloriei lui Andrew Jackson şi cel mai important serviciu pe care el l-a adus ţării.”

 

James K. Polk, purtătorul de cuvânt al Casei Albe (care mai târziu a devenit cel de-al 11-lea preşedinte al SUA), a declarat: „Banca Statelor Unite s-a constituit ea însăşi ca o mare şi iresponsabilă putere, opusă Guvernului.”

 

Astfel, Banca a continuat să funcţioneze până în 1836, iar Biddle a folosit acest lucru în avantajul său, contracarând pierderile din economie, prin reducerea împrumuturilor şi creşterea cantităţii de bani de pe piaţă. Jackson a devenit primul preşedinte al Statelor Unite care a fost criticat în martie 1834, pentru că „a extras banii Guvernului din Banca Statelor Unite, fără acordul expres al Congresului.” Este evident că el a făcut acest lucru datorită corupţiei şi abuzurilor pe care le făcea Banca, iar criticile care i-au fost aduse au fost ulterior retractate de Senat, în 1837. Bancherii şi-au continuat eforturile de a reactiva instituţia bancară. În 1841, preşedintele John Tyler a interzis două legi care ar fi permis reformarea Băncii Statelor Unite.

 

Clanul Rotshcild a finanţat ambele tabere ale războiului de secesiune

 

În anul 1837, clanul Rothschild a trimis un alt agent în America, August Belmont. Vorbea cursiv engleza, franceza şi italiana. Misiunea lui era aceea de a stârni încurcături financiare în cadrul băncilor din zona de sud a Americii. El a preluat conducerea unei bănci din New York şi a ajuns să fie un personaj important în cercurile financiare bancare. August Belmont a devenit mai târziu consilierul financiar al preşedintelui.

În 1857, „iluminaţii” (francmasoni) s-au adunat la Londra pentru a hotărî soarta Americii. Era nevoie ca ei să creeze un incident, care să le permită instaurarea unui sistem bancar centralizat, şi cel mai eficient părea a fi un război, deoarece războaiele sunt scumpe şi Guvernele trebuie să facă împrumuturi mari pentru a le putea plăti. Nu putea fi vorba de un război cu alte state: Canada şi Mexicul nu erau suficient de puternice; Anglia şi Franţa erau mult prea departe, iar Rusia nu se afla sub controlul lor. Astfel, „iluminaţii” au decis „să dezbine şi să cucerească”, creând conflicte între zona de nord şi zona de sud a Americii. Zona de nord a devenit o colonie britanică, anexată Canadei şi controlată de Lionel Rothschild, în timp ce zona de sud i-a fost dată lui Napoleon al III-lea al Franţei, fiind controlată de James Rothschild.

 

Pentru a produce o slăbire a forţelor unioniste americane, iluminaţii s-au folosit de grupul extremist sudist al „Cavalerilor Cercului de Aur”, format în 1854 de George W. L. Bickley cu scopul de a crea tensiuni rasiale în toate statele, prin introducerea sclaviei. Printre membrii activi ai acestui grup masonic erau Jefferson Davis, John Wilkes Booth şi Jesse James (un mason care, după ce a furat aur din bănci şi companii miniere, a investit aproape 7 miliarde de dolari în statele din vest, cu scopul de a isca un al doilea război civil).

 

Ku Klux Klan, societatea rasistă secretă a Statelor Unite, formată în anul 1867, era alcătuită din armata „Cavalerilor Cercului de Aur”. Statele care fuseseră separate s-au reunit, formând Alianţa Statelor Americii, însă fiecare îşi păstra independenţa. Dacă zona de sud ar fi câştigat, atunci fiecare stat ar fi devenit o ţară independentă.

 

Abraham Lincoln a anunţat: „Coaliţia, fiind prea puternică pentru a fi suprimată de acţiunile paşnice ale Guvernului, a preluat conducerea unor state din sud.” Lincoln a blocat porturile de pe coasta Americii pentru a proteja furnizorii, pentru ca aceştia să ajungă cu bine în Europa. Clanul Rothschild a finanţat zona de nord prin reprezentanţii săi August Belmont, Jay Cooke, J., W. Seligman & Co. şi Speyer & Co.

 

Judah P. Benjamin a fost de asemenea un agent al clanului Rothschild, şi a devenit Secretar de Stat al Confederaţiei sudiste în anul 1862. Asociatul său, John Slidell (unchiul soţiei acestuia era August Belmont) a fost reprezentantul Confederaţiei în Franţa. Fiica lui Slidell a fost căsătorită cu baronul Frederick D´Erlanger din Frankfurt, care era rudă cu familia Rothschild. Slidell a fost reprezentantul zonei de sud şi a împrumutat bani de la familia D´Erlanger pentru a finanţa Confederaţia.

 

Lincoln şi rezolvarea crizei financiare, fără ajutorul bancherilor internaţionali

 

La sfârşitul anului 1861, Anglia a trimis 8000 de soldaţi în Canada, iar în 1862, în Veracruz, Mexic, au debarcat trupe engleze, franceze şi spaniole, pentru a colecta banii pe care îi datora Mexicul. În aprilie 1861, ambasadorul Rusiei în America a informat Guvernul: „Anglia va profita de prima ocazie pentru a recunoaşte separarea statelor americane, iar Franţa îi va urma exemplul.” În ziua de 10 iunie 1863, generalul francez Elie-Frederic Forey, cu ajutorul a 30.000 de soldaţi francezi, a preluat conducerea oraşului Mexic, ajungând să controleze aproape întreaga ţară.

 

În timpul vizitelor sale la Paris şi Londra, ţarul Alexandru al II-lea al Rusiei a descoperit faptul că sudiştii erau dispuşi să îi ofere lui Napoleon al III-lea statele Louisiana şi Texas, dacă acesta ar fi trimis trupe împotriva teritoriului din Nord. Rusia arătase deja că îl susţinea pe Lincoln şi vroia să trimită flota militară în ajutorul Americii. La 1 ianuarie 1863, Lincoln a emis Proclamaţia de Emancipare, de eliberare a sclavilor, exact cum a făcut şi ţarul Alexandru al Rusiei cu iobagii, în anul 1861. În 8 septembrie 1863, la cererea preşedintelui Lincoln şi a secretarului de stat William H. Seward, Alexandru a trimis flota militară în San Francisco şi New York, ordonându-i „să se pregătească de luptă şi să nu primească ordine decât de la Abraham Lincoln.”

 

Lincoln a spus: „Privilegiul de a crea şi a emite bani nu este doar supremul drept al Guvernului, ci este şi cea mai mare oportunitate a acestuia. Prin abordarea acestor principii, plătitorii de taxe vor salva sume imense de bani.” În februarie-martie 1862 şi în martie 1863, Lincoln a primit aprobarea Congresului de a împrumuta 450 de milioane de dolari de la populaţie, prin vânzarea de obligaţiuni sau „bancnote” pentru a finanţa războiului civil. Banii împrumutaţi nu s-au amortizat până în anul 1865.

Lincoln a rezolvat astfel criza monetară americană fără ajutorul bancherilor internaţionali. Revista London Times a afirmat mai târziu în legătură cu bancnotele lui Lincoln: „Dacă acea politică financiară rău intenţionată, care a pornit din Republica Americană de Nord, s-ar extinde, Guvernul şi-ar putea plăti toate datoriile, iar ţara nu va mai avea nicio obligaţie, ajungând la o stare de prosperitate, fără precedent în istoria statelor civilizate ale lumii. Intelectualitatea şi aristocraţia s-ar duce în America de Nord. Acel Guvern trebuie distrus, altfel el va distruge orice monarhie de pe glob.”

 

Bismarck, cancelarul german, a declarat în 1876 despre Lincoln: „A obţinut din partea Congresului dreptul de a împrumuta bani de la oameni prin vânzarea de obligaţiuni către statele americane şi astfel, Guvernul împreună cu naţiunea au scăpat de comploturile străinilor care doreau să-i finanţeze. Aceştia au realizat imediat că Statele Unite aveau să le scape din mână. De aceea s-a hotărât uciderea lui Lincoln.”

 

„Puterea monetară va încerca să domnească în dauna oamenilor” – Abraham Lincoln

 

Înaintea administraţiei Lincoln, băncile particulare comerciale aveau dreptul de a emite bani de hârtie, numiţi bancnote de stat. Acest drept le-a fost retras în 1863, odată cu emiterea Legii Naţionale Bancare, care interzicea statelor să producă bani. Pentru a anula amortizarea circulaţiei monetare, un sistem de bănci particulare a primit din partea Guvernului federal dreptul de a emite bancnote naţionale. Acest lucru a dat băncilor puterea de a controla finanţele şi creditele ţării şi a condiţionat sistemul bancar centralizat, aflat sub conducerea Federaţiei pe timp de război. Panica financiară produsă de bancherii internaţionali a distrus 172 de bănci de stat, 177 de bănci particulare, 47 de instituţii economice, 13 companii de împrumuturi şi 16 companii de amanet.

Salmon P. Chase, ministrul de finanţe din timpul lui Lincoln a afirmat public: „Rolul pe care l-am avut în promovarea Legii Naţionale Bancare a fost cea mai mare greşeală financiară din viaţa mea. Astfel a fost creat un monopol care a afectat toate interesele ţării. Această lege ar trebui abrogată, dar înainte ca acest lucru să se petreacă, oamenii se vor afla de o parte a baricadei, iar bancherii de cealaltă parte, într-o competiţie cum n-a mai existat vreodată în această ţară.”

 

Lincoln a afirmat: „Puterea banilor ruinează ţara pe timp de pace şi conspiră împotriva ei în momentele critice. Este mai despotică decât monarhia, mai insolentă decât autocraţia şi mai egoistă decât birocraţia. Prevăd în viitorul apropiat o criză care mă va descuraja şi mă va face să mă tem pentru ţara mea. S-au întronat multe corporaţii şi va urma o eră de corupţie la nivel înalt, iar puterea monetară va încerca să domnească în dauna oamenilor, până când bogăţia se va afla în totalitate în mâinile a doar câteva persoane, iar Republica va fi distrusă. În acest moment simt mai multă nelinişte pentru siguranţa ţării mele decât atunci când ne aflam în război.”

 

La 4 aprilie 1865, Lincoln a fost împuşcat de John Wilkes Booth, în aceeaşi seară având loc un atentat nereuşit împotriva secretarului de stat, Seward, pus la cale de aceiaşi conspiratori. Numeroase dovezi indică faptul că el a fost victima unei conspiraţii iniţiate de bancherii internaţionali. De altfel, istoria SUA este un lung şir de asasinate. Toate personalităţile care s-au opus ferm oligarhiei bancare au fost rând pe rând asasinaţi.

 

Alianţa Fermierilor şi Partidul poporului

 

Cel de-al 20-lea preşedinte Preşedintele al SUA, James A. Garfield, a realizat şi el pericolul pe care îl reprezentau bancherii. El a spus în acest sens: „Cei care controlează banii unei naţiuni, controlează acea naţiune.” Şi el a fost asasinat în 1881, în timpul primului an de mandat.

În 1877, în districtul Lampasas, Texas, un grup de fermieri a creat o grupare numită „Cavalerii de Nădejde”. Aceştia erau preocupaţi de puterea financiară care era „concentrată în mâinile doar a câtorva persoane.” Mai târziu, ei au schimbat numele grupării în „Alianţa Fermierilor”. Aceasta s-a răspândit de la un capăt la altul al Texas-ului şi, începând cu 1887, mişcarea s-a extins spre nord, până în Dakota şi spre est, până în Carolina. În timpul anului 1890, această grupare a reuşit să se organizeze foarte bine, ajungând chiar să aleagă guvernatorii şi membrii ai Congresului.

 

„Alianţa Fermierilor” a sprijinit creşterea progresivă a taxelor pentru căile ferate, pentru comunicaţii şi corporaţii, dreptul de a organiza sindicate, mijlocirea guvernamentală pentru stabilizarea preţurilor mărfurilor şi iniţierea programelor de creditare. Ei erau împotriva sistemului bancar privat al ţării şi susţineau utilizarea „bancnotelor” lui Lincoln, datorită adaptabilităţii acestora şi a capacităţii lor de a satisface nevoile economiei. „Alianţa fermierilor” vroia ca aprovizionarea cu bani să fie controlată de către reprezentanţii aleşi de ei, şi nu de interesele băncilor internaţionale.

 

În consecinţă, în 1892, această grupare a înfiinţat Partidul Poporului şi şi-a susţinut propriul candidat la preşedinţie. În 1896, Partidul Poporului s-a alăturat campaniei democratului William Jennings Bryan, care a pierdut alegerile în faţa lui McKinley, sfârşind astfel mişcarea populistă. Această mişcare politică a fost însă cea care a pus bazele pentru ceea ce avea să devină Rezerva Federală Americană.

Editat Octombrie 18, 200817 ani de mfx